Sfântul Epifanie al Salaminei în controversa iconoclastă

Încă de la întemeierea Centrului de Istorie al iconografiei şi al artelor liturgice în cadrul Institutului de Teologie ortodoxă „Saint Serge” din Paris, al cărui director am fost începând cu anul 1986, cercetarea noastră a fost orientată în două direcţii: pe de-o parte, studiile axate în mod specific pe iconografie, aşa cum a fost ea definită de faimoasa şcoală iconografică rusească ai căror reprezentanţi cei mai cunoscuţi sunt F. Bouslaeff, N. Kondakoff şi D. Aïnaloff, alături de A. Grabar în Franţa; iar pe de altă parte, studiile axate mai mult pe teologie, care se ocupă în mod special de statutul şi învăţătura despre imagine în Biserică, studii întreprinse în cadrul perspectivei elaborate de L. Uspensky, întemeietorul unei noi discipline academice, pe care el însuşi o numea „teologia icoanei”.

Mai ales în cadrul acestei din urmă orientări, vizitele Părintelui Stéphane Bigham la Institut au constituit o valoroasă îmbogăţire pentru cercetarea şi valoarea academică a Centrului nostru. De la început am simţit un acord profund cu Pr. Stéphane în ceea ce priveşte caracterul pervers al prejudiciilor confesionale care au menţinut şi repetat cu atenţie, din generaţie în generaţie, un număr considerabil de mituri: de exemplu, aniconismul dogmatic presupus al primilor creştini sau existenţa unei ostilităţi motivate din punct de vedere teologic faţă de imagini care ar proveni încă de la Apostolişi ar fi fost propovăduită de cei mai „luminaţi” dintre Părinţi. Această ostilitate a fost cea care, în cele din urmă, a izbucnit făţiş în marea mişcare a iconoclasmului bizantin care, fiind preocupat de un creştinism „pur şi spiritual”, a respins ca păgână şi idolatră făurirea de imagini liturgice şi, chiar mai mult, închinarea la ele. Mai mult, dintotdeauna am simţit că orice studiu serios de teologie a icoanei necesită o analiză detaliată a „documentelor fondatoare” ale iconoclasmului, la fel de mult ca răspunsurile Sfinţilor Apologeţi. Aşadar, am fost imediat confruntaţi cu întrebarea foarte serioasă a autenticităţii acestor documente şi am observat, cu o uşurare neîndoielnică, faptul că, în analiza finală, conform cercetării celei mai recente, nu există decât trei documente care merită un studiu detaliat: canonul 36 al Sinodului de la Elvira, aşa-numita epistolă a episcopului Eusebiu[1] al Palestinei către Împărăteasa Constanţia şi, în cele din urmă, un grup de scrieri atribuite de iconoclaşti Sfântului Epifanie al Ciprului, un scriitor prolific, Părinte al Bisericii şi specialist în ereziile creştine.

Acest ultim grup de scrieri a fost deja obiectul unei controverse mai degrabă violente între istoricul german protestant, Karl Holl, şi cercetătorul rus ortodox mai tânăr, George Ostrogorsky, care, în a sa lucrare faimoasă Studien zur Geschichte des byzantinischen Bilderstreites (Breslau, 1929), a fost de părere că a dovedit, împotriva lui Holl, lipsa de autenticitate a corpusului „pseudoepifanian”. Să ne amintim că argumentele sale au impresionat astfel de cercetători străluciţi precum Pr. G. Florovsky şi Pr. J. Meyendorff. Primul a vorbit despre aceste scrieri ca fiind „cu cea mai mare siguranţă neautentice”, în timp ce ultimul le-a calificat ca fiind „de o autenticitate îndoielnică”. În analiza finală, respingerea aproape unanimă a argumentelor lui Ostrogorsky de către ucenicii lui Adolf von Harnack şi cei care îi urmează gândirea a fost cauzată mai puţin de respectabilitatea ştiinţifică neîndoielnică a lui Holl decât de inerţia lumii academice germane şi solidaritatea confesională a acesteia. Cititorul poate urma etapele şi argumentaţia în această lucrare de faţă.

Aş vrea, prin urmare, să subliniez aici meritul Părintelui Stéphane fiindcă a fost receptiv la propunerea mea de a deschide din nou dosarul spinos al aşa-numitului „iconoclasm al lui Epifanie”, în ciuda celor 80 de ani de „consens ştiinţific” paşnic. Entuziast şi plin de modestie, el a refuzat soluţia care a fost adoptată de vasta majoritate a celor care au socotit potrivit să se ocupe cu această chestiune prin simpla lor aliniere la opinia unuia sau a altuia dintre autorii principali: Holl sau Ostrogorsky. Dimpotrivă, el nu a ezitat să accepte provocarea analizării din nou a vastului dosar alcătuit din două secţiuni. Prima este, desigur, controversa bizantină, dar el ştia destul de bine că este în sine elementul determinant pentru o înţelegere corectă a celei de-a doua secţiuni, dezbaterea modernă, şi acest lucru este ceea ce Holl nu vrea să recunoască. Curajul prietenului nostru canadian a fost răsplătit. Deconstrucţia pe care a făcut-o mitului despre „iconoclasmul lui Epifanie” nu poate fi trecută cu vederea de nici un cercetător care se va ocupa, de acum înainte, cu această temă la care Părintele Stéphane a putut să adauge noi elemente şi o perspectivă personală.

Acest studiu postdoctoral, cu o bogată bibliografie şi analize foarte folositoare pentru o cercetare mai profundă, nu seadresează doar publicului de specialitate, care este conştient de complexitatea alambicată a iconoclasmului bizantin, ci, de asemenea, publicului mai larg, educat desigur, care doreşte să se adâncească mai mult într-o problemă al cărei scop real a fost nesocotit de o mulţime considerabilă de istorici, bizantinologi şi teologi din toate categoriile. În acest sens, toţi cititorii vor aprecia în prima parte traducerea corpus-ului delicti în sine, adică a tuturor scrierilor iconofile atribuite lui Epifanie, care sunt completate de înşelătorul său „portret general – aşa cum este zugrăvit în scrierile iconofobe”.

Partea a doua se ocupă de controversa bizantină, cronologia sa, şi argumentele autorilor vechi împotriva autenticităţii scrierilor, în rândul cărora partea leului îi aparţine, evident, Sfântului Patriarh Nichifor şi lucrării sale principale – încă subestimată – Respingerea lui Eusebiu şi a lui Epifanide. Partea a treia conţine un dosar detaliat al controversei modernecare reprezintă pentru toţi cercetătorii nu doar un tezaur cu informaţii precioase despre o dezbatere pe care Părintele Stéphane a dovedit-o ca fiind neîncheiată ci, de asemenea, o frescă de mare întindere a uimitoarelor răsuciri şi schimbări de direcţie pe care adesea le-au luat căile de cunoaştere şi transmiterea acesteia. În partea a patra, autorul ne oferă evaluarea personală a tuturor argumentelor împotriva autenticităţii scrierilor iconofobe atribuite Sfântului Epifanie.

Dorim să evidenţiem în mod special următoarele idei din concluzie:

1. „Considerăm că nu este credibilă ideea că Sfântul Epifanie al Salaminei ar fi putut susţine că nimeni, la sfârşitul secolului al IV-lea, nu auzise vreodată de imagini creştine”.

2. „Suntem de părere că scrierile iconofobe dovedesc o hristologie dochetistă, adică o hristologie unilaterală, care înclină în favoarea dumnezeirii, diminuând astfel realitatea deplină a omenităţii. Această orientare se află în opoziţie totală cu opiniile Sfântului Epifanie”.

3. „Oricât de excentric va fi fost probabil Epifanie al Salaminei, nu există nici o mărturie autentică care să ne poată permite să-l considerăm un iconofob extremist sau un iconofob de orice fel, nimic care să ne poată permite să-l numim Învăţător al iconoclasmului.

4. „Acceptăm punctul de vedere al Patriarhului Nichifor, potrivit căruia cheia pentru rezolvarea chestiunii autenticităţii o reprezintă deosebirile doctrinare dintre cele două corpora [scrierile Sfântului Epifanie autentice şi cele false; N. Ozolin], şi nu asemănările stilului literar.”

De fapt, chiar acest argument, dovadă a viziunii limpezi a sfântului patriarh, este factorul care mie mi se pare decisiv în rezolvarea chestiunii autenticităţii „corpusului iconofobic” atribuit în mod eronat lui Epifanie. Remarcăm, de asemenea, că asemănarea doctrinară cu aşa-numita Epistola lui Eusebiu către Constanţianu a trecut neobservată de eruditul patriarh Nichifor. Mi se pare că aceasta permite o apreciere comună atât a epistolei pseudo-eusebiene, cât şi a corpusului pseudo-epifanian. Anacronismul evident al problematicii lor globale este vizibil în mod flagrant, fiindcă aici problema închinării la icoane are un caracter central. Însă, aşa cum ştim din izvoarele arheologice şi liturgice, icoanele, în înţelesul tehnic de portrete vizibile ale lui Hristos şi ale sfinţilor, ca de altfel şi închinarea/venerarea liturgică a acestor imagini, nu existau încă fie la sfârşitul sau, chiar mai puţin, la începutul secolului al IV-lea.

Mai mult, se poate observa că trupul material, omenesc al lui Hristos se dizolvă în firea Sa dumnezeiască, ceea ce indică o tendinţă monofizită clară, acest lucru fiind deja remarcat de Ostrogorsky, iar în vremurile noastre puternic accentuat de von Schönborn. Falsificatorii iconoclaşti au reuşit astfel, chiar şi fără întrebuinţarea cuvântului aperi-graptos, să propovăduiască indescriptibilitatea Mântuitorului, fiindcă „nu trebuie să ruşinăm cu culori moarte şi lipsite de viaţă strălucirea orbitoare a slavei dumnezeieşti, de nedescris şi scânteietoare a lui Hristos şi a sfinţilor”. Şi, în cele din urmă, toate scrierile în discuţie exprimă aceeaşi repulsie radicală dualistă, tipică gândirii neoplatoniste şi origeniste, faţă de trup şi carne, pentru care nu există nici o nădejde de mântuire.

Concluzia este adresată, în mod evident, tuturor: iconoclaştii nu au putut oferi citate patristice care să aducă mărturieîn favoarea unei condamnări neîndoielnice a închinării la icoane. În ochii lor, cei doi episcopi faimoşi, Eusebiu şi Epifanie, sub numele cărora au fost alcătuite documente false, se potriveau mai bine decât oricine altcineva acestei înşelăciuni.

Mie mi se pare limpede faptul că argumentele decisive pentru sau împotriva unei fraude nu se bazează pe „dovezi” de ordin filologic. Falsificatorii bizantini au imitat cu uşurinţă stilul şi terminologia autorilor din veacul al IV-lea. Cu toate acestea, în afara caracterului neîndoielnic anacronic al presupusei practici a închinării la icoane în perioada lui Eusebiu şi Epifanie, înşelăciunea este dovedită cel mai puternic, aşa cum spune şi Părintele Stephan, de argumentaţia lor teologică identică. Atribuită în mod fals celor doi episcopi, această argumentaţie coincide perfect cu tezele „tenorilor principali” ai iconoclasmului, Constantin al V-lea Copronimul şi anturajul său. Ei sunt, în opinia mea, autorii reali atât ai scrierilor pseudo-epifaniene, cât şi ai aşa-numitei epistole a lui Eusebiu al Cezareei către Constanţia.

Pr. Nikolai Ozolin