Cuvinte și scrisori duhovnicești (volumul II)

CAPETE DESPRE RUGĂCIUNEA MINŢII

Capul 1
Precum că rugăciunea minţii este lucrarea
Sfinţilor Părinţi din vechime.
Şi împotriva hulitorilor acestei sfinţite
şi prea fără de prihană rugăciuni

Ştiut să fie că această lucrare dumnezeiască a sfinţitei rugăciuni a minţii a fost un lucru neîncetat al purtătorilor de Dumnezeu Părinţilor noştri din vechime şi în multe locuri pustii şi în mănăstirile cele de obşte ea a strălucit ca un soare între monahi: în Muntele Sinai, în Schitul din Egipt, în Muntele Nitria, în Ierusalim şi în mănăstirile care sunt în jurul Ierusalimului şi, simplu spus, în tot Răsăritul – în Ţarigrad şi în Sfântul Munte al Athosului, şi în insulele mărilor, iar în ultimul timp, cu harul lui Hristos, şi în Rusia cea mare.
Prin această luare-aminte a minţii din sfinţita rugăciune mulţi dintre purtătorii de Dumnezeu Părinţii noştri, aprinzându-se de focul serafimic al dragostei către Dumnezeu şi, după Dumnezeu, către aproapele său, s-au făcut cei mai înverşunaţi păzitori ai poruncilor lui Dumnezeu şi, curăţindu-şi sufletele şi inimile de toate păcatele omului celui vechi, s-au învrednicit să fie vase alese ale Sfântului Duh. Umplându-se de felurite daruri dumnezeieşti ale Lui, ei s-au arătat în viaţa lor ca nişte luminători şi stâlpi de foc pentru lumea întreagă şi, făcând nenumărate minuni, cu lucrul şi cu cuvântul au adus către mântuire o mulţime de suflete omeneşti. Mulţi dintre ei anume, fiind mânaţi de o tainică insuflare dumnezeiască, au scris despre această dumnezeiască rugăciune a minţii cărţi cu sfintele lor învăţături pline de înţelepciunea Sfântului Duh, după puterea Dumnezeieştilor Scripturi ale Vechiului şi Noului Testament. Şi aceasta s-a întâmplat dintr-o deosebită pronie a lui Dumnezeu, ca nu cumva în vremurile cele de pe urmă să ajungă această lucrare dumnezeiască în uitare. Multe dintre aceste cărţi, prin îngăduinţa lui Dumnezeu, pentru păcatele noastre, au fost stârpite de saracinii care au robit împărăţia grecilor, unele însă, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, se păstrează până în timpurile noastre.
Asupra mai sus zisei lucrări dumnezeieşti a minţii şi a păzirii raiului inimii nu s-a încumetat nimeni dintre cei drept-credincioşi să hulească vreodată, ci întotdeauna cu mare cinste şi cu cea mai adâncă cucernicie o aveau ca pe un lucru plin de tot folosul cel duhovnicesc. Însă începătorul răutăţii şi potrivnicul oricărui lucru bun, diavolul, văzând că cinul călugăresc mai mult prin această lucrare a rugăciunii minţii, alegându-şi partea cea bună, şade cu dragoste nedespărţită la picioarele lui Iisus, având cea mai desăvârşită izbândă în păzirea poruncilor Lui dumnezeieşti, şi prin aceasta ajunge a fi lumii lumină şi luminare, a început să se topească de pizmă şi să întrebuinţeze toate uneltirile sale, ca să prihănească şi să hulească această lucrare mântuitoare de suflete, şi, de s-ar putea, cu desăvârşire s-o nimicească de pe faţa pământului. Şi, după cum s-a spus mai sus, ori prin stârpirea cărţilor cu mijlocirea agarenilor (saracinilor) celor întru totul asemănători lui, ori semănând în grâul cel curat şi ceresc al acestei lucrări neghinele sale stricătoare de suflete, ca (atingându-se de cei cu rânduiala de sine în această lucrare, care, din mândrirea lor, au secerat mărăcini în loc de grâu, iar în loc de mântuire, pieire şi-au dobândit) să pătrundă hula în acest mântuitor lucru de la cei fără de chibzuinţă.
Şi cu aceasta încă nefiind mulţumit (diavolul), a găsit în părţile Italiei pe balaurul din Calabria, pe înainte-mergătorul lui Antihrist, ereticul Varlaam, prin mândrie întru totul asemănător lui (diavolului), şi, sălăşluindu-se în el cu toată puterea sa, l-a îndemnat să hulească dreapta noastră credinţă, după cum scrie amănunţit despre aceasta în Triod, în Sinaxarul Duminicii a doua a Sfântului şi Marelui Post. Pe lângă acestea, el s-a mai încumetat în felurite chipuri şi cu limba, şi cu mâna să hulească şi să năpăstuiască sfinţita rugăciune a minţii, după cum scrie despre acest lucru în sfânta sa carte acel întru sfinţi Părintele nostru Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului, în capitolul 31, ale cărui cuvinte adevărate le înfăţişez aici:
„Acest afurisit Varlaam de multe ori a hulit şi a scris împotriva sfinţitei rugăciuni şi asupra dumnezeiescului har, şi a strălucirii celei de pe Tabor , pentru că nu a priceput şi nici nu a fost în stare să priceapă ce înseamnă cuvintele: «Rugaţi-vă neîncetat» . Şi cum să priceapă acela care a înnebunit cu mintea şi e unit cu cel trufaş în nălucirea minţii? N-a înţeles-o nici pe aceasta: «Ruga-mă-voi cu duhul, ruga-mă-voi şi cu mintea» . N-a înţeles-o nici pe aceasta: «Cântaţi în inimile voastre lui Dumnezeu, mulţumindu-I» . Şi, de asemenea, şi pe aceasta: «Şi pentru că sunteţi fii, a trimis Dumnezeu în inimile voastre pe Duhul Fiului Său, care strigă: Avva, Părinte!» . Şi nici pe aceasta: «Vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea, decât zece mii de cuvinte cu limba» .
De aceea şi de rugăciunea minţii s-a lepădat, şi chiar mai mult, de chemarea Domnului, care este şi mărturisirea lui Petru: «Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu» . Este şi mărturia Domnului, Care zice: «Ca Tatăl să vă dea orice-I veţi cere întru numele Meu» ; şi: «În numele Meu demoni vor izgoni» şi altele. Căci numele Lui «este viaţa veşnică» . «Iar acestea s-au scris – zice – ca voi să credeţi că Iisus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu; şi crezând, viaţă să aveţi întru numele Lui» . Şi Duhul Sfânt ne învaţă a-L chema pe Hristos: «Nimeni nu poate să zică: Domn este Iisus, – decât în Duhul Sfânt» . Şi despre acest lucru s-a spus de mii de ori” .
Şi ce a izbândit prin pornirea sa şarpele cel începător al răutăţii cu fiul pierzaniei, de trei ori blestematul eretic Varlaam, pe care, după cum am spus, l-a învăţat să hulească împotriva sfintei rugăciuni a minţii? A reuşit oare prin hula lui să întunece lumina acestei lucrări a minţii şi, precum a nădăjduit el, s-o stârpească până în sfârşit? Nicidecum. Însă boala lui s-a întors pe capul lui. Căci în acea vreme marele luptător şi apărător al bunei credinţe, prealuminatul întru sfinţi Părintele nostru Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului (care în desăvârşită ascultare şi în neîncetată îndeletnicire cu sfinţita rugăciune a minţii a strălucit ca un soare, cu darurile Sfântului Duh, în Sfântul Munte al Athosului, mai înainte de a se urca în scaunul arhieresc al acelei biserici), în domnia dumnezeiescului împărat Andronic Paleologul, în cetatea cea împărătească, în marea Biserică a Înţelepciunii lui Dumnezeu, la marele sobor adunat împotriva mai sus pomenitului eretic Varlaam, împlinit cu Duhul lui Dumnezeu şi îmbrăcat de sus într-o putere de nebiruit, a astupat gura aceluia, deschisă asupra lui Dumnezeu, şi l-a ruşinat până în sfârşit, şi cu cuvinte de foc, şi prin cele scrise a ars ereziile şi toate hulele lui ca pe nişte vreascuri şi în cenuşă le-a prefăcut. Şi acest eretic Varlaam, împreună cu Achindin şi cu toţi cei de un gând cu ei, de trei ori a fost dat anatemei de către soborniceasca Biserică a lui Dumnezeu. Însă şi până acum el se afuriseşte, împreună cu ceilalţi eretici, de către aceeaşi Biserică în fiecare an la Duminica Ortodoxiei, astfel: „Lui Varlaam şi lui Achindin, următorilor lor şi diadohilor lor, anatema de trei ori”.
Priviţi aici, o, prieteni! cei care vă încumetaţi să huliţi rugăciunea minţii, şi vedeţi cine a fost hulitorul cel dintâi? Oare nu ereticul Varlaam, dat de Biserică anatemei de trei ori şi care va fi afurisit în veac? Oare nu vă împărtăşiţi şi voi, prin hula voastră cea rea, cu acel eretic şi cu cei de un gând cu el? Oare nu vă cutremuraţi cu sufletul că veţi cădea la fel ca ei sub blestemul Bisericii şi veţi fi înstrăinaţi de Dumnezeu? Ademenind prin hula voastră rea asupra acelui prea sfinţit lucru sufletele neîntărite întru pricepere ale apropiaţilor voştri, oare nu vă înspăimântaţi de înfricoşatele oprelişti puse pentru aceasta în dumnezeiasca Evanghelie? Nu vă temeţi oare de cuvântul Apostolului: „Înfricoşător lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului Celui viu” –, şi să cădeţi în osânda cea vremelnică şi în cea veşnică, dacă nu vă veţi pocăi pentru aceasta?
Ce fel de pricină binecuvântată aţi născocit voi, ca să huliţi acest prea fără de prihană şi de trei ori preafericit lucru? Eu nicidecum nu pot să înţeleg. Vi se pare oare vouă că chemarea numelui lui Hristos nu vă este de folos? Însă nici a se mântui în altceva nu este cu putinţă decât numai în numele Domnului nostru Iisus Hristos. Ori poate mintea omenească, prin care se lucrează rugăciunea, este prihănită? Dar şi aceasta-i cu neputinţă. Căci Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea Sa, iar chipul lui Dumnezeu şi asemănarea este sufletul omului, care, după ce a fost zidit de Dumnezeu, este curat şi fără de prihană, deci şi mintea, care e simţirea cea mai de seamă a sufletului, după cum vederea în trup, la fel este neprihănită. Ori poate inima, pe care mintea ca pe un altar aduce lui Dumnezeu jertfa tainică a rugăciunii e vrednică de hulă? Însă nicidecum. Căci fiind zidirea lui Dumnezeu, ca şi întreg trupul omenesc, este foarte bună.
Şi atunci, dacă chemarea numelui lui Iisus este mântuitoare, iar mintea şi inima omului sunt lucrarea mâinilor lui Dumnezeu, ce păcat e pentru om să înalţe cu mintea din adâncul inimii rugăciunea către preadulcele Iisus şi milă să ceară de la El? Oare nu huliţi şi vă lepădaţi de rugăciunea minţii că Dumnezeu, cum vi se pare vouă, nu aude rugăciunea tainică săvârşită în inimă, ci o aude numai pe aceea care se rosteşte cu gura? Dar şi aceasta este hulă asupra lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu este cunoscător de inimi şi cunoaşte în amănunţime cele mai ascunse gânduri ale inimii şi cele ce vor fi gândite, pe toate le ştie şi pe toate le cunoaşte ca un Dumnezeu atotştiutor. Dar şi El Însuşi cere o jertfă curată şi fără de prihană, anume o asemenea rugăciune tainică înălţată din adâncul inimii, poruncind: „Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Celui întru ascuns; şi Tatăl tău, Cel ce vede întru ascuns, îţi va răsplăti ţie la arătare” .
Aceste cuvinte ale Domnului, luminătorul tuturor, dascălul a toată lumea, Sfântul Ioan Gură de Aur le tâlcuieşte prin gura lui Hristos, cu înţelepciunea Sfântului Duh dată de Dumnezeu, în Cuvântul al XIX-lea la Evanghelia lui Matei, nu ca pe acea rugăciune care se face cu gura şi cu limba, ci ca pe cea mai tainică rugăciune, înălţată fără glas din adâncul inimii, pe care el ne învaţă să o facem nu în chip trupesc, nici prin strigarea glasului, ci cu cea mai stăruitoare voinţă, cu toată liniştea, cu răpunerea gândurilor şi cu lacrimi lăuntrice, şi cu durere în suflet, şi cu zăvorârea uşilor celor de gând. Şi aduce din Dumnezeiasca Scriptură drept mărturie pentru această rugăciune tainică pe văzătorul de Dumnezeu Moise, pe Sfânta Ana şi pe dreptul Abel, zicând aşa:
„Eşti oare îndurerat cu sufletul? Atunci nu poţi să nu şi strigi, pentru că firesc este pentru cel foarte îndurerat, precum am spus, aşa să se roage şi să ceară. De aceea şi Moise, fiind îndurerat, s-a rugat aşa, şi durerea lui a fost auzită. Şi de aceea i-a zis Dumnezeu: «Ce strigi către Mine?» Şi Ana, iarăşi, şi-a împlinit tot ce şi-a dorit, glasul ei neauzindu-se, pentru că inima ei striga. Iar Abel nu în tăcere oare se ruga? Că şi murind, sângele lui slobozea glas mai luminat decât al unei trâmbiţe. Suspină dar şi tu precum acel sfânt Moise. Nu te opresc! Rupe-ţi (după cum a poruncit Proorocul) inima ta, iar nu hainele! Cheamă-l pe Dumnezeu din adânc, pentru că zice: «Din adâncuri am strigat către Tine, Doamne» . Scoate-ţi din adâncul inimii glasul, fă taină din rugăciunea ta”. Şi mai jos: „Tu nu oamenilor te rogi, ci lui Dumnezeu, Care este pretutindeni şi Care te aude înainte de a fi glăsuit şi cunoaşte gândurile încă nerostite. Dacă aşa te rogi, multă răsplată vei primi. Căci «Tatăl tău, Cel ce vede întru ascuns, îţi va răsplăti ţie la arătare». Şi în alt loc: „Şi pentru că El este nevăzut, vrea ca şi rugăciunea ta să fie astfel” .
Vedeţi, o, prieteni!, că, după mărturia nebiruitului stâlp al Ortodoxiei, pe lângă rugăciunea cea rostită cu gura, este şi alta, tainică, nevăzută, fără glas din adâncul inimii înălţată către Dumnezeu, pe care El o primeşte ca pe o jertfă curată cu bună mireasmă duhovnicească, se bucură de ea şi se veseleşte, văzând mintea, care trebuie mai ales s-o închinăm lui Dumnezeu, unită cu El prin rugăciune. De ce dar asupra acestei rugăciuni mărturisită, cu gura lui Hristos, de Sfântul Ioan Gură de Aur vă înarmaţi cu hulă limba voastră, defăimând-o, clevetind-o, urând-o, batjocorind-o, lepădând-o şi ca pe un lucru oarecare spurcat îndepărtând-o, şi, scurt vorbind, nesuferind nici măcar să auziţi de ea? Spaimă şi cutremur mă cuprinde pentru un asemenea necuvântător început al vostru.
Căutând pricina hulei voastre, vă mai întreb încă: oare nu pentru aceea clevetiţi această rugăciune mântuitoare că, poate, vi s-a întâmplat să vedeţi sau să auziţi că cineva dintre lucrătorii acestei rugăciuni şi-a ieşit din minţi sau vreo înşelare oarecare a luat-o drept adevăr, sau a suferit vreo vătămare sufletească şi voi v-aţi închipuit pentru aceasta că rugăciunea minţii este pricina unei astfel de vătămări? Însă aceasta nu este, nu este! Un asemenea lucru nu este. Căci sfinţita rugăciune a minţii, după puterea învăţăturilor (scrierilor) purtătorilor de Dumnezeu Părinţi, lucrată prin harul lui Dumnezeu, îl curăţă pe om de toate patimile, îl îndeamnă spre cea mai sârguincioasă păzire a poruncilor lui Dumnezeu şi îl păzeşte nevătămat de toate săgeţile vrăjmaşilor şi de înşelări.
Iar dacă se încumetă cineva să lucreze această rugăciune din voia sa, nu după puterea învăţăturii Sfinţilor Părinţi, fără de întrebarea şi sfatul celor încercaţi, fiind acela şi trufaş, pătimaş şi neputincios, umblând fără ascultare şi supunere, şi, pe lângă aceasta, este de unul singur în viaţa de pustie, care, pentru rânduiala de sine, nici urma sa nu e vrednic să o vadă, unul ca acela cu adevărat, o mărturisesc şi eu, lesne cade în toate mrejele şi înşelările diavolului. Şi atunci ce? Oare rugăciunea aceasta este pricină pentru înşelare? Nicidecum. Iar dacă voi pentru aceasta prihăniţi rugăciunea minţii, atunci voi ar trebui să prihăniţi şi cuţitul, dacă unui copil mic i s-ar întâmpla, jucându-se, să se înjunghie din lipsa sa de judecată. Atunci ar trebui, după părerea voastră, ca şi oştenilor să le fie oprit de a purta sabia, pe care ei o folosesc împotriva vrăjmaşilor, dacă i s-ar fi întâmplat unui oarecare oştean fără minte să se înjunghie cu sabia sa. Însă aşa cum cuţitul şi sabia nu poartă vina pentru nici un păcat, ci vădesc numai nebunia celor ce s-au înjunghiat cu ele, la fel şi sabia duhovnicească, sfinţita rugăciune a minţii, nu este vinovată de nici un păcat, de vină fiind numai rânduiala de sine şi mândria celor cu rânduială de sine, de pe urma cărora cad în înşelăciuni drăceşti şi în orice vătămare sufletească.
Dar de ce să mai întreb îndelung despre pricinile clevetirii voastre asupra acestei sfinţite rugăciuni, de parcă nu aş fi înţeles până acum? Îmi este cunoscută, o, prieteni! Cunosc cele mai de seamă pricini ale bolii limbii voastre:
Întâi, citirea voastră fără cercare a Sfintelor Scripturi, adică nu după poruncile lui Hristos.
A doua, neîncrederea în învăţătura Sfinţilor noştri Părinţi care, cu înţelepciunea Duhului dată lor de Dumnezeu, ne învaţă despre această dumnezeiască rugăciune a minţii, după puterea Sfintelor Scripturi.
A treia, neştiinţa voastră cea mai de pe urmă, de parcă voi nici n-aţi văzut, nici n-aţi auzit de învăţăturile purtătorilor de Dumnezeu Părinţilor noştri despre aceasta. Sau dacă nu este aşa, atunci nepriceperea, nicidecum, a puterii cuvintelor lor, cele de Dumnezeu înţelepţite, este cea mai de seamă pricină a acestei rele cugetări a voastre.
Iar dacă voi, cu frica lui Dumnezeu şi cu mare luare-aminte, şi cu neîndoită credinţă, cu sârguincioasă cercetare şi smerită cugetare, aţi fi citit cărţile Părinţilor (care sunt cuviincioase citirii mai ales cinului monahal, cuprinzând în sine întreaga înţelepciune a vieţuirii după Evanghelie, şi care sunt la fel de trebuincioase monahilor pentru folosul sufletesc şi îndreptare, şi pentru agonisirea unei cugetări adevărate, sănătoase, neînşelătoare şi smerite, după cum trebuincioasă este răsuflarea pentru viaţa omenească), apoi niciodată nu ar fi îngăduit Dumnezeu să cădeţi într-o asemenea groapă a defăimărilor. Ci v-ar fi aprins încă, cu harul Său dumnezeiesc, către negrăita Lui dragoste că aţi fi fost şi voi în stare să strigaţi împreună cu Apostolul: «Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos?» , la care ne-am învrednicit să ajungem prin lucrarea acestei rugăciuni a minţii? Şi nu numai că nu aţi fi hulit-o, dar v-aţi fi străduit şi sufletul să vă puneţi pentru ea, cu însăşi fapta şi încercarea simţind de la această luare-aminte negrăitul folos al sufletelor voastre.
Dar pentru că nu citiţi cu credinţă neîndoită cărţile preacuvioşilor noştri Părinţi, iar citindu-le, nu credeţi în ele, după cum arată roadele clevetirii voastre, sau şi cu totul dispreţuiţi a le citi, de aceea aţi şi căzut într-o astfel de cugetare potrivnică lui Dumnezeu, de parcă niciodată n-aţi fi auzit de scripturile creştine, huliţi şi vă lepădaţi de această sfinţită rugăciune, mărturisită de întreaga Sfântă Scriptură, după înţelepţita de Dumnezeu tâlcuire a Sfinţilor Părinţi.
Iar ca să vă izbăviţi voi şi toţi cei ce au îndoieli pentru ea de o asemenea vătămare sufletească, nu găsesc alt leac mai potrivit decât să mă sârguiesc, pe cât Domnul se va grăbi şi-mi va ajuta cu darul Său, a vă arăta, cum purtătorii de Dumnezeu Părinţii noştri, luminaţi cu harul lui Dumnezeu, întemeiaţi pe piatra cea neclintită a Sfintei Scripturi, ne învaţă în scripturile lor folositoare de suflet pentru această preasfinţită rugăciune a minţii, săvârşită tainic în inimă. Dar şi voi înşivă, de la atingerea tainică de sufletele voastre a harului lui Dumnezeu, văzând învederat şi limpede adevărul învăţăturii Sfinţilor Părinţi şi vindecându-vă de această boală sufletească, veţi aduce lui Dumnezeu cea mai neprefăcută pocăinţă pentru alunecarea voastră şi vă veţi învrednici de dumnezeiasca Lui milă şi de iertarea desăvârşită a greşelilor.

Capul 2
De unde îşi are începutul această
dumnezeiască rugăciune a minţii. Şi ce mărturii
din Sfânta Scriptură aduc despre ea purtătorii
de Dumnezeu Părinţi

Mai înainte de a vă arăta de unde îşi are cel dintâi început această dumnezeiască rugăciune, se cuvine să vă fac cunoscute unele lucruri.
Să se ştie dar că, după învăţătura Sfinţilor şi purtătorilor de Dumnezeu Părinţilor noştri, sunt două rugăciuni ale minţii: una a noilor începători, care este lucrarea, iar alta a celor desăvârşiţi, care este vederea. Prima este începutul, iar a doua sfârşitul, căci lucrarea rugăciunii este urcuşul către vedere. Însă trebuie să se ştie că, după Sfântul Grigorie Sinaitul, sunt opt vederi de căpătâi (sau cele dintâi), pe care numărându-le el, zice aşa:
„Opt vederi de căpătâi zicem că sunt: Cea dintâi e vederea pentru Dumnezeu, cea fără de chip şi fără de început şi nezidită, şi pricină a tuturor a Uneia în Treime şi mai presus de fire dumnezeiri; a doua – rânduiala şi aşezarea puterilor celor înţelegătoare (gânditoare); a treia – starea cea împreună alcătuită a celor ce sunt; a patra – coborârea cea cu rânduială a Cuvântului; a cincea – soborniceasca Înviere; a şasea – înfricoşata şi a doua venire a lui Hristos; a şaptea – veşnica muncire; a opta – Împărăţia cerurilor ce nu are sfârşit” .
Pe acestea înfăţişându-vi-le, după slăbiciunea neputincioasei mele minţi, vă înştiinţez în ce chip trebuie să fie înţelese lucrarea şi vederea.
Să fie ştiut dar (şi aici vorbesc către cei mai de rând, asemenea mie [călugări]), că întreaga nevoinţă monahicească, la care, Dumnezeu ajutând, s-ar îndemna cineva – către dragostea cea pentru Dumnezeu şi aproapele său, către blândeţe, smerenie şi răbdare şi spre toate celelalte porunci ale lui Dumnezeu şi ale Sfinţilor Părinţi: spre o supunere desăvârşită lui Dumnezeu cu sufletul şi trupul, spre post, priveghere, lacrimi, mătănii şi alte osteneli ale trupului, spre săvârşirea întru toată sârguinţa a pravilei din biserică şi chilie, spre îndeletnicirea cu rugăciunea minţii în taină săvârşită, spre tânguire şi cugetare la moarte –, atunci toată această nevoinţă, până când mintea mai este ocârmuită de stăpânirea de sine şi de voinţa omenească, se numeşte cu precădere (sau din cât se cunoaşte) lucrare, însă nicidecum vedere. Iar dacă o astfel de nevoinţă a rugăciunii minţii s-ar numi undeva în scripturile Sfinţilor Părinţi vedere, apoi numai din obişnuinţa cuvântului se numeşte vedere, pentru că mintea este ochiul sufletului.
Când însă cineva, cu ajutorul lui Dumnezeu şi a mai sus ziselor nevoinţe, iar mai mult decât toate prin cea mai adâncă smerenie îşi va curăţi sufletul şi inima de toată urâciunea patimilor sufleteşti şi trupeşti, atunci harul lui Dumnezeu, mamă a tuturor bunătăţilor, luând mintea curăţită de el ca pe un copil mic de mână, o ridică ca pe trepte spre mai sus arătata vedere duhovnicească, descoperindu-i, pe măsura curăţeniei ei, negrăitele şi de minte nepătrunsele taine dumnezeieşti. Şi aceasta, pe bună dreptate, se numeşte adevărata vedere duhovnicească. Aceasta este văzătoare sau, după Sfântul Isaac [Sirul], rugăciunea cea curată, de la care sunt înfiorarea şi vederea. Iar către acestea nimănui nu-i este cu putinţă să se ridice numai prin nevoinţă cu de la sine putere, dacă pe acela nu-l va cerceta Dumnezeu şi, cu harul Său, nu-l va înălţa către ele. Dacă se va încumeta însă cineva să urce spre asemenea vedere fără lumina harului lui Dumnezeu şi va cugeta, atunci să se ştie că acela, după Sfântul Grigorie Sinaitul, „năluciri închipuieşte, iar nu vederi, prin duhul cel nălucitor nălucindu-se şi nălucind” .
Aşa stând lucrurile despre rugăciunea cea lucrătoare şi cea văzătoare, a venit vremea să arătăm de acum de unde îşi are începutul dumnezeiasca rugăciune a minţii.
Să fie ştiut că, după nemincinoasa mărturie a Preacuviosului, de Dumnezeu înţelepţitului şi de Dumnezeu purtătorului Părintelui nostru Nil Pustnicul din Sinai, dumnezeiasca rugăciune a minţii, care se cuvine celor desăvârşiţi, a fost dată de Însuşi Dumnezeu încă în Rai celui dintâi om zidit. Învăţându-i dar (Sfântul Nil) pe cei ce se rugau cu sârguinţă ca să păzească cu bărbăţie rodul rugăciunii pentru a nu le fi osteneala lor zadarnică, zice aşa: „Când te rogi aşa cum se cuvine, aşteaptă pe cele ce nu se cuvin şi să stai păzind cu bărbăţie rodul tău, că pentru aceasta ai fost pus de la început: să lucrezi şi să păzeşti. Deci cele nelucrate până la sfârşit să nu le laşi nepăzite, căci altfel, cu nimic nu te-ai folosit din rugăciunea ta” .
Tâlcuind aceste cuvinte luminătorul Rusiei, Preacuviosul Nil pustnicul de la Sorsca, cel care a strălucit în marea Rusie ca un soare în lucrarea rugăciunii minţii şi ceea ce învederat este din de Dumnezeu înţelepţita sa carte, zice aşa: „Şi pe acestea – să lucreze şi să păzească –, acest Sfânt (Nil Sinaitul) le-a adus de la cei din vechime, căci spune Scriptura că, după ce l-a făcut Dumnezeu pe Adam, l-a aşezat pe el în Rai «să lucreze şi să păzească Raiul» . Şi aici Sfântul Nil Sinaitul numeşte rugăciunea lucrarea Raiului, iar luarea-aminte la rugăciune pentru cugetele cele rele – păzirea. La fel şi Preacuviosul Dorotei zice că cel dintâi om zidit, aşezat de Dumnezeu în Rai, petrecea în rugăciune (după cum scrie în întâia sa povăţuire)”.
Din aceste mărturii se vede că Dumnezeu, zidind pe om după chipul şi asemănarea Sa, l-a aşezat în raiul desfătării ca să lucreze grădinile cele nemuritoare, adică gândurile dumnezeieşti cele mai curate, mai înalte şi mai desăvârşite, după [cum scrie] Sfântul Grigorie Teologul. Şi aceasta nu înseamnă nimic altceva decât aceea că lui i-a fost dat, ca unuia din fire curat cu sufletul şi cu inima, să petreacă întru fericita rugăciune văzătoare, lucrată sfinţit numai cu mintea, adică întru prea dulcea vedere a lui Dumnezeu, şi cu bărbăţie să o păzească ca pe lumina ochiului, ca pe o lucrare firească Raiului, pentru ca niciodată să nu se împuţineze în suflet şi în inimă. De aceea, mare este slava sfinţitei şi dumnezeieştii rugăciuni a minţii, a cărei început şi săvârşire s-au dat de Dumnezeu omului în Rai, de unde îşi are ea purcederea sa.
Dar neasemuit mai mare slavă a dobândit, când cea mai sfântă decât toţi sfinţii, mai cinstită decât heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât serafimii, Preasfânta Fecioară Născătoare de Dumnezeu, petrecând în Sfânta Sfintelor, a înălţat rugăciunea minţii la cea mai de pe urmă înălţime a vederii lui Dumnezeu, învrednicindu-se a fi lăcaş ales pentru Cel neîncăput de întreaga făptură, pentru Cuvântul lui Dumnezeu, Care S-a sălăşluit în chip ipostatic şi mai presus de fire S-a născut din ea spre mântuirea omenirii, după cum mărturiseşte nebiruitul stâlp al Ortodoxiei, acel întru sfinţi Părintele nostru Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului, în Cuvântul la Intrarea în Biserică a Preasfintei noastre Stăpâne Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria. El zice că Preasfânta Fecioară Născătoare de Dumnezeu, petrecând în Sfânta Sfintelor şi înţelegând cu desăvârşire din Sfânta Scriptură, care se citeşte în fiecare sâmbătă, despre pierzarea neamului omenesc prin neascultare, şi umplându-se de cea mai mare milă, a luat asupra sa rugăciunea minţii către Dumnezeu pentru o cât mai grabnică iertare şi mântuire a neamului omenesc. Vă pun înainte şi cuvintele adevărate, puţine dintre cele multe, ale acestui Sfânt Grigorie, vrednice de o minte îngerească:
„Când dumnezeiasca tânăra Fecioară a auzit şi a văzut acestea, de milă cuprinzându-se pentru întregul neam şi căutând să dobândească vindecarea şi leacul atâtor suferinţe peste măsură, a socotit de cuviinţă să se îndrepte îndată cu toată mintea către Dumnezeu, luând asupra sa pentru noi rugăciune ca să-L silească pe Cel ce nu poate fi silit şi să-L întoarcă cât mai degrabă către noi, ca să stârpească El Însuşi blestemul cel din mijloc, să oprească focul ce destramă pajiştea sufletului şi, cele neputincioase tămăduind, să unească cu Sine zidirea. Astfel, cumpănind Fecioara cea plină de daruri asupra celor mai cuviincioase (curate) lucruri din întreaga fire a lumii, a socotit rugăciunea drept cea mai minunată şi mai slăvită, şi decât toate cuvintele mai bună, căutând de acum cum să-I vorbească mai iscusit şi mai pe înţeles lui Dumnezeu, căci venea către El rugătoarea mai mult ca o aleasă de Dumnezeu, Lui fiindu-i de El Însuşi hirotonisită.”
Şi mai jos: „Pentru că nimic din cele ce erau mai înainte la omul cel vechi nu a găsit decât rugăciunea pentru rugă, către aceasta îndreptându-se cu mare străşnicie, o înfăptuieşte din nou, mai mare şi mai desăvârşită, şi o descoperă, şi o lucrează şi pe cei ce vin după dânsa îi povăţuieşte. O lucrare deci a celei mai înalte vederi, însă vederea cu atât mai mare este decât cea mai înainte zisă cu cât adevărul de nălucire. Dar numai cuprinzându-le în sine pe toate şi mintea curăţindu-vă, veţi auzi de acum măreţia tainei, căci întrebuinţează toată împlinirea numelui lui Hristos, şi aici vreau să spun un cuvânt mai cu seamă către cei ce s-au lepădat de lume. Că cel ce s-a lepădat de lume şi a gustat din cele ce sunt bunătăţile viitoare, şi cu îngerii se aşază în rând şi-şi agoniseşte vieţuire în ceruri, acela va dori să o urmeze, după puterea sa, pe cea dintâi şi neasemuita, pururea Fecioară şi Mireasă, care din pruncie s-a lepădat de lume pentru lume”.
Şi mai jos: „Şi pe aceasta deci căutând-o Fecioara, căci mai trebuitoare pentru sfătuire cu sine este rugăciunea, dobândeşte sfânta tăcere. Tăcerea minţii şi depărtarea de lume, uitarea celor de jos, reaşezarea în mai bine a înţelesurilor tainelor de sus – aceasta este lucrarea ca o adevărată urcare a firii către adevărata vedere sau mai bine zis a vederii lui Dumnezeu, care, dacă zicem pe scurt, semn este cu adevărat a agonisirii acesteia de către suflet (a vederii lui Dumnezeu), iar orice altă virtute este ca o tămăduire cu privire la neputinţele sufleteşti şi de la înrădăcinatele patimi viclene. Vederea lui Dumnezeu este însă rodul sănătos al sufletului ca o oarecare desăvârşire de căpătâi a sufletului şi chipul lucrării lui Dumnezeu. Şi de aceea dar se îndumnezeieşte omul, nu din cuvintele spuse despre el sau din cumpănirea chibzuită a celor ce se văd. Depărteze-se. Căci acestea sunt pământeşti şi umile, şi omeneşti, ci din petrecerea în tăcere, pentru că de aceea că ne lepădăm şi le lăsăm pe cele de jos, ne şi urcăm spre Dumnezeu. Şi ca într-o cămară a vieţuirii în tăcere, răbdând zi şi noapte în rugă şi rugăciune, ne apropiem de acea de nepătruns fericită fire. Şi din aceasta, acei răbdători, care şi-au curăţit inima prin sfânta tăcere, negrăit deschizându-li-se ea către adevărata lumină, însă mai mult simţirii şi minţii, îl văd în sine ca într-o oglindă pe Dumnezeu, care este mai degrabă şi pe scurt ca cel mai izbutit semn, de aici ţinându-se mai mult de el întru toate, şi care cu Dumnezeu ne uneşte.
Iar dacă din unghii moi , după cum se zice, întru aceasta (în tăcere) a petrecut Fecioara, atunci aceea ce este? Căci una dintre toţi, de la o atât de fragedă vârstă a copilăriei, mai presus de fire petrecând în tăcere, una dintre toţi a născut fără ispită bărbătească pe Dumnezeu-Omul şi Cuvântul.”
Şi mai jos: „De aceea şi Preacurata, lepădându-se de vieţuirea cea de toate zilele şi, după cum se zice, de gura lumii, s-a depărtat de oameni, fugind de viaţa cea în păcate şi alegându-şi o vieţuire tuturor nevăzută şi neînsoţită, petrecea întru acelea, unde nu se putea intra. Şi dintru acestea, dezlegându-se de legătura cu orice fel de lucruri [materiale] şi scuturând orice împărtăşire şi dragoste către toate, şi chiar trecând cu îngăduinţa cele pentru trupul său, şi-a adunat mintea către o asemenea prefacere şi petrecere, şi luare-aminte şi neîncetata dumnezeiasca rugăciune. Şi de aceea, fiind în sine însuşi şi orânduindu-se de fapt mai presus de orice chip şi lucru şi de tulburarea cea felurită şi de gânduri, a înfăptuit o cale nouă şi negrăită la ceruri, iar acesteia pot să-i zic – tăcerea gândului. Şi dintru aceasta sârguindu-se şi luând aminte cu mintea, întrece toată zidirea şi făpturile şi mult mai bine decât Moise vede slava lui Dumnezeu. Şi cuprinde cu privirea dumnezeiescul har, care nicidecum nu se supune puterii simţirilor – plăcută, fericită şi sfântă vedere a sufletelor şi minţilor neîntinate, cu care împărtăşindu-se, după dumnezeieştii cântăreţi, norul cel luminos de apă vie se întâmplă a fi adevărul adevărat, zorii zilei celei gândite şi carul în chip de foc al Cuvântului” .
Din aceste cuvinte ale dumnezeiescului Grigorie Palama, mai limpede decât soarele poate să înţeleagă cel ce are minte că Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu, petrecând în Sfânta Sfintelor, s-a ridicat prin lucrarea rugăciunii minţii la cea mai de pe urmă înălţime a vederii lui Dumnezeu, singură pe sine arătându-se chip (pildă) dumnezeiescului şi îngerescului cin monahal pentru luarea-aminte la vieţuirea omului celui lăuntric: lepădarea de lume în numele lumii, prin sfinţita liniştire a minţii, tăcerea minţii, şi neîncetata rugăciune dumnezeiască şi luare aminte, ca la ea privind monahii cei ce s-au lepădat de lume, în mai sus zisele osteneli şi sudori ale minţii monahilor, să se silească pe cât e cu putinţă, după puterea rugăciunilor ei, să-i fie ei urmaşi sârguitori.
Şi cine ar putea să laude, după vrednicie, dumnezeiasca rugăciune a minţii, a cărei lucrătoare, ca chip întru folosul şi povăţuirea monahilor, a fost, după cum s-a spus, însăşi Maica Domnului, povăţuită de îndrumarea Sfântului Duh. Însă întru întărirea şi neîndoielnica înştiinţare a celor ce se îndoiesc pentru ea, ca de un lucru nemărturisit şi necunoscut, a venit vremea să arătăm ce fel de mărturii aduc despre ea din Sfânta Scriptură purtătorii de Dumnezeu Părinţi, care au scris prin luminarea dumnezeiescului har.
Dumnezeiasca rugăciune a minţii are o temelie neclintită în cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos: „Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este întru ascuns, şi Tatăl tău, Care vede întru ascuns, îţi va răsplăti ţie la arătare” . Aceste cuvinte, după cum s-a spus de acum în capitolul întâi, Sfântul Ioan Gură de Aur, luminătorul a toată lumea, le tâlcuieşte cu înţelepciunea dată de Dumnezeu, pentru rugăciunea cea tainică, fără de glas, înălţată din adâncul inimii, aducând drept mărturie din Sfânta Scriptură pe văzătorul de Dumnezeu Moise şi pe Sfânta Ana, mama Proorocului Samuel, şi pe dreptul Abel, şi sângele lui care striga din pământ, ca unii ca aceia care în rugăciunea lor au fost auziţi de Dumnezeu, fără a slobozi vreun glas. Acest mare dascăl al lumii întregi, Sfântul Ioan Gură de Aur, gura lui Hristos, ne învaţă pentru această dumnezeiască rugăciune şi deosebit, în trei omilii, după cum scrie despre aceasta nemincinosul martor, Preafericitul Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului, în capitolul 294 al cărţii sale, pe care toată Sfânta Soborniceasca Biserică a Răsăritului o are în mare cinste, ca pe un stâlp şi întărire a adevărului.
Iar stâlpul cel de foc şi gura cea de foc a Duhului Sfânt, ochiul Bisericii, Vasile, numit cel Mare, tâlcuind cuvintele Dumnezeieştii Scripturi: „Bine voi cuvânta pe Domnul în toată vremea, pururea lauda Lui în gura mea” , – foarte frumos ne învaţă despre gura minţii şi lucrarea minţii, adică despre rugăciunea minţii, aducând dovezi din Sfânta Scriptură; ale cărui cuvinte pline de dumnezeiasca înţelepciune le pun înainte:
„«Pururea lauda Lui în gura mea» – pare cu neputinţă ceea ce vesteşte aici Proorocul. Cum poate fi lauda lui Dumnezeu pururea în gura omului? Căci atunci când omul vorbeşte despre lucrurile cele de toate zilele, el nu are în gură lauda lui Dumnezeu. Când doarme, tace. Mâncând şi bând, cum lucrează gura lui lauda? La acestea zicem că este încă gura minţii, a omului din lăuntru, cu care se hrăneşte împărtăşindu-se de Cuvântul lui Dumnezeu, cel către viaţă, care este pâinea pogorâtă din ceruri . Despre această gură zice Proorocul: «Deschis-am gura mea şi am tras Duh» . Această gură şi Domnul ne îndeamnă să o avem larg deschisă pentru primirea hranei celei adevărate, zicând: «Deschide gura şi o voi umple pe ea» . Poate că odată închipuit şi întipărit stăpânitorului sufletului, care este gândul la Dumnezeu, se poate numi lauda lui Dumnezeu, pururea fiind de la suflet. Poate că şi, după cuvântul Apostolului, cel stăruitor toate le face întru slava lui Dumnezeu, pentru că toată lucrarea şi tot cuvântul, şi orice lucrare a minţii au puterea laudei. Că de mănâncă cel drept sau de bea, sau altceva de face, toate spre slava lui Dumnezeu le face . La unul ca acesta, inima îi veghează chiar când doarme.”
Iar din cuvintele lui [ale Sfântului Vasile cel Mare] vădit se face că afară de gura trupului, mai este şi gura minţii, iar lucrarea minţii şi lauda se fac pururea în gând, în omul cel lăuntric.
Cel de un nume cu fericirea, soarele Egiptului, mai bine zis a toată lumea, care a strălucit mai tare ca soarele prin negrăitele daruri ale Sfântului Duh, omul cel ceresc, Macarie cel Mare, în cuvintele sale cereşti despre această sfântă rugăciune zice aşa: „Creştinul trebuie să aibă pururea aducerea aminte de Dumnezeu, pentru că este scris: «Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta» . Şi nu numai atunci când intră în lăcaşul de rugăciune trebuie să-L iubească pe Dumnezeu, ci şi umblând, şi vorbind, şi mâncând, şi bând să aibă aducere aminte de Dumnezeu, şi dragoste, şi dorinţă, pentru că zice: «Că unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră» şi celelalte”.
Iar Preacuviosul şi de Dumnezeu purtătorul Părintele nostru cel din vechime Sfântul Isaia Pustnicul aduce mărturie despre tainica învăţătură, adică despre rugăciunea lui Iisus, săvârşită cu mintea în inimă, aceste cuvinte din Dumnezeiasca Scriptură: „Înfierbântatu-s-a inima mea înlăuntrul meu şi în cugetul meu se va aprinde foc” .
Preacuviosul Simeon (cel mărturisit în mai sus pomenita carte a Preafericitului Simeon Tesaloniceanul), care în mijlocul cetăţii împărăteşti a strălucit prin rugăciunea minţii ca un soare, din negrăitele daruri ale Duhului Sfânt, şi pentru aceea este numit de întreaga Biserică Noul Teolog, scrie în cuvântul său Pentru cele trei chipuri ale rugăciunii, despre rugăciunea minţii şi despre luarea-aminte acestea: „Auzind Sfinţii noştri Părinţi cuvintele Domnul: «Că din inimă ies gânduri rele, ucideri, preacurvii, curvii, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule», şi «Acestea sunt care spurcă pe om» , şi «Curăţă întâi partea cea dinăuntru a paharului şi a blidului, ca să fie şi cea din afară curată» , au părăsit gândul pentru orice altă lucrare şi s-au nevoit în această păzire a inimii, având ştiinţă că prin aceasta orice altă lucrare vor agonisi, însă fără ea nu se poate păstra vreo virtute”. Din aceste cuvinte ale Preacuviosului acestuia se arată limpede că mai sus arătatele ziceri ale Domnului despre păzirea inimii, adică a chemării lui Iisus cu mintea, Dumnezeieştii Părinţi le-au aşezat pentru sine întru mărturie şi temelie.
Acest Preacuvios mai aduce încă întru mărturia dumnezeieştii rugăciuni a minţii cuvinte din Sfânta Scriptură, zicând: „Despre aceasta spune Ecclesiastul: «Veseleşte-te, tinere, în tinereţea ta şi umblă în căile inimii tale fără prihană şi depărtează iuţimea de la inima ta» . Şi: «De se va sui peste tine duhul celui puternic, să nu laşi locul tău» . Însă loc el numeşte inima, după cum şi Domnul zice: «Că din inimă ies gânduri rele» . Apoi iarăşi: «Şi nu vă înălţaţi» . Şi iarăşi: «Strâmtă este uşa şi îngustă calea care duce în viaţă şi puţini sunt cei ce o află pe ea» . Şi aceasta: «Fericiţi cei săraci cu duhul» , adică cei ce n-au în sine nici un gând al acestui veac. Zice încă şi Apostolul Petru: «Fiţi treji, privegheaţi; potrivnicul vostru, diavolul, ca un leu răcnind umblă căutând pe cine să înghită» . Şi Apostolul Pavel scrie foarte lămurit către Efeseni despre păzirea inimii: «Nu ne este nouă lupta împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor şi a domniilor şi a stăpânitorilor întunericului veacului acestuia, împotriva duhurilor răutăţii întru cele cereşti».”
Iar Preacuviosul Isihie Preotul, Cuvântător de Dumnezeu şi dascăl al Bisericii din Ierusalim (prieten şi împreună vorbitor al Preacuviosului de Dumnezeu purtătorului Părintelui nostru Eftimie), care a scris înţelepţit de Dumnezeu, din luminarea harului dumnezeiesc, o carte cu două sute de capete despre această întru totul sfinţită chemare a lui Iisus cu mintea în inimă, adică despre rugăciunea minţii, aduce pentru ea aceste mărturii din Dumnezeiasca Scriptură: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” . Şi iarăşi: „Ia aminte de tine însuţi să nu cugeţi cu vicleşug în inima ta” . Şi iarăşi: „Dimineaţa voi sta înaintea Ta şi mă vei vedea” . Şi iarăşi: „Fericit este cel care va apuca şi va lovi pruncii tăi de piatră” . Aşijderea: „În dimineţi am ucis pe toţi păcătoşii pământului, ca să pierd din cetatea Domnului pe toţi cei ce lucrează fărădelegea” . Aşijderea: „Găteşte-te ca să chemi pe Dumnezeul tău, Israele” . Şi ale Apostolului: „Neîncetat vă rugaţi” . Şi Însuşi Domnul nostru zice: „Fără de Mine nu puteţi face nimic”; „Cel ce rămâne întru Mine şi Eu întru el, acesta aduce roadă multă” . Şi iarăşi: „De nu rămâne întru Mine, se scoate afară ca viţa” . Aşijderea şi: „Din inimă ies: gânduri rele, curvii, mărturii mincinoase... Acestea sunt care spurcă pe om” . Şi încă, iarăşi: „Ca să fac voia Ta, Dumnezeul meu, am voit şi legea Ta înlăuntrul inimii mele” , şi altele pe care, pentru mulţimea lor, le las.
Dumnezeiescul şi purtătorul de Dumnezeu părintele nostru Ioan Scărarul aduce despre sfinţita rugăciune şi adevărata liniştire a minţii aceste mărturii din Dumnezeiasca Scriptură, zicând: „Marele lucrător al marii şi desăvârşitei rugăciuni spune: «Voiesc a grăi cinci cuvinte cu mintea mea»” şi celelalte. Şi iarăşi: „Gata este inima mea, Dumnezeule, gata este inima mea” . Aşijderea: „Eu dorm, iar inima mea priveghează” . De asemenea: „Strigat-am cu toată inima mea” , adică cu trupul şi sufletul; şi altele asemenea.
Purtătorul de Dumnezeu Părintele nostru Filotei, egumenul Mănăstirii Rugului [Nestins] al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu din Muntele Sinai, care pentru păzirea inimii cu mintea a alcătuit o mică cărticică, în capete, de nepreţuite mărgăritare ale înţelepciunii dumnezeieşti, pline de negrăită dulceaţă cerească a Sfântului Duh, în care pune drept temelie neclintită aceste cuvinte din Sfânta Scriptură: „În dimineţi am ucis pe toţi păcătoşii pământului” şi „Împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul vostru este” . Şi: „Asemănatu-s-a împărăţia cerurilor cu grăuntele de muştar” şi „cu mărgăritarul” şi „cu aluatul”. Şi iarăşi: „Fără de Mine nu puteţi face nimic” . Şi iarăşi: „Cu toată paza păzeşte inima ta” . Şi: „Curăţeşte întâi partea cea dinăuntru a paharului, ca să fie şi cea din afară curată” . Şi: „Căci nu ne este nouă lupta împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, şi a domniilor şi a stăpânitorilor întunericului veacului acestuia, împotriva duhurilor răutăţii întru cele cereşti” . Şi iarăşi: „Fiţi treji, privegheaţi, pentru că potrivnicul vostru, diavolul, ca un leu răcnind, umblă căutând pe cine să înghită; căruia staţi împotrivă întăriţi fiind în credinţă” . Şi iarăşi: „Că împreună mă veselesc cu legea lui Dumnezeu după omul cel din lăuntru. Dar văd o altă lege întru mădularele mele, oştindu-se împotriva legii minţii mele şi dându-mă pe mine rob” , şi celelalte.
Dumnezeiescul întru sfinţi, Părintele nostru Diadoh, Episcopul Fotichiei (mărturisit în cartea mai sus zisului ierarh al lui Hristos, Simeon Tesaloniceanul), pune la cuvintele sale pline de înţelepciune duhovnicească despre rugăciunea lui Iisus, săvârşită sfinţit cu mintea în inimă, care se află în dumnezeiasca lui carte de o sută de capete, această temelie din Dumnezeiasca Scriptură: „Nimeni nu poate să zică: Domn este Iisus, – decât în Duhul Sfânt” . Şi din pilda Evangheliei despre negustorul care caută mărgăritare scumpe, aduce următoarele cuvinte: „Acesta este mărgăritarul cel mai de preţ , pe care-l poate dobândi cel ce-şi va vinde toată averea, şi pentru agonisirea lui va avea o negrăită bucurie” şi altele.
Cuviosul Părintele nostru Nichifor Sihastrul (mărturisit în aceeaşi carte a ierarhului Simeon [Tesaloniceanul]), în cuvântul său Despre păzirea inimii, plin de folos duhovnicesc, aseamănă această dumnezeiască lucrare a rugăciunii cu mintea în inimă unei comori ascunse în ogor şi unei făclii arzânde, aducând cuvintele Sfintei Scripturi: „Împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul vostru este”. Şi: „Căci nu ne este nouă lupta împotriva trupului şi a sângelui” . Şi iarăşi: „Ca să lucreze şi să păzească” şi altele.
Dumnezeiescul şi de Dumnezeu purtătorul Părintele nostru Grigorie Sinaitul (care prin lucrarea acestei dumnezeieşti rugăciuni în Sfântul Munte al Athosului şi în alte locuri s-a urcat la cea mai înaltă vedere a lui Dumnezeu şi ca un soare a strălucit cu darurile Sfântului Duh, care, înţelepţit de Dumnezeu, a alcătuit Treimicile, ce se cântă în fiecare Duminică, după Canonul treimic, în Sfânta Soborniceasca Biserică a Răsăritului; la fel şi Canonul de viaţă făcătoarei Cruci), cuprinzând scripturile tuturor purtătorilor de Dumnezeu Părinţi, a alcătuit o carte plină de tot folosul cel duhovnicesc, unde, mai mult decât alţi Sfinţi [Părinţi], învaţă amănunţit despre această dumnezeiască rugăciune lucrată sfinţit cu mintea în inimă aducând cuvintelor sale mărturii din Dumnezeiasca Scriptură: „Adu-ţi aminte pururea de Domnul Dumnezeul tău”. Şi iarăşi: „Dimineaţa seamănă sămânţa ta şi seara să nu înceteze mâna ta” . Şi iarăşi: „De mă voi ruga cu limba, duhul meu se roagă; iar mintea mea fără de roadă este. Ruga-mă-voi cu duhul, ruga-mă-voi şi cu mintea” . Şi: „Voiesc cinci cuvinte a grăi cu mintea mea” şi celelalte, aducând întru mărturie şi pe [Sfântul Ioan] Scărarul, care pune aceste cuvinte în legătură cu rugăciunea. Şi iarăşi: „Prin nevoinţă se dobândeşte Împărăţia cerurilor şi numai cei nevoitori o dobândesc” . Aşijderea: „Nimeni nu poate să zică: Domn este Iisus, – decât în Duhul Sfânt” şi altele.
Cel ce a călcat pe urmele Apostolilor, nebiruitul stâlp al credinţei ortodoxe, care la Soborul din Florenţa a sfâşiat cu sabia de foc a Duhului şi cu adevărul dogmelor creştine eresurile luptătoare de Duh ale latinilor ca pe nişte pânze de păianjen, întru tot sfinţitul, preaînţeleptul şi marele cuvântător Marcu, Mitropolitul Efesului, scrie la începutul Tâlcuirii rânduielilor bisericeşti despre dumnezeiasca rugăciune a lui Iisus, lucrată în taină cu mintea în inimă, întrebuinţând mărturii din Dumnezeiasca Scriptură, ale cărui cuvinte adevărate, de Dumnezeu înţelepţite, vi le înfăţişez, după cum urmează:
„După porunca ce ne rânduieşte, s-ar fi cuvenit să ne rugăm neîncetat şi în duh, şi în adevăr să aducem închinare lui Dumnezeu. Însă înclinarea cugetelor către cele lumeşti şi încătuşarea grijilor pentru trup pe mulţi îi îndepărtează şi-i înstrăinează de Împărăţia lui Dumnezeu, care este înăuntrul nostru, după cum vesteşte Cuvântul Domnului, şi-i împiedică să îngenuncheze la altarul minţii, aducând pentru sine lui Dumnezeu jertfele cele duhovniceşti şi cele cuvântătoare, după cum zice dumnezeiescul Apostol, că noi suntem biserică a lui Dumnezeu ce petrece întru noi şi dumnezeiescul Lui Duh vieţuieşte în noi. Şi nimic nu este de mirare, dacă acest lucru li se întâmplă celor ce vieţuiesc după trup, de vreme ce vedem că până şi unii dintre monahii care s-au lepădat de lucrurile lumeşti, din pricina războiului de gând, de la năvala patimilor şi a multor tulburări ce se ridică de aici, întunecându-le mintea sufletului (partea cea cuvântătoare), nu pot ajunge la adevărata rugăciune, deşi mulţi doresc. Dulce este să ai în inimă curata şi neîncetata aducere aminte de Iisus şi acea negrăită luminare ce vine de la ea.”
Preacuviosul Părintele nostru din Rusia, Sfântul Nil de la Sorsca, în cartea sa despre păzirea inimii cu mintea, alcătuită din învăţătura purtătorilor de Dumnezeu Părinţi, dar mai ales din Sfântul Grigorie Sinaitul, întrebuinţează aceste mărturii din Sfânta Scriptură: „Din inimă ies gânduri rele, acestea sunt care spurcă pe om” şi „Curăţă întâi partea cea dinăuntru a paharului” ; de asemenea: „Cu Duhul şi cu adevărul trebuie să ne închinăm Tatălui”; şi: „De mă voi ruga cu limba” , şi celelalte. De asemenea: „Voiesc cinci cuvinte a grăi cu mintea mea, [...] decât zece mii de cuvinte cu limba” , şi altele.
Iarăşi încă şi luminătorul Rusiei, ierarhul lui Hristos, Dimitrie, Mitropolitul Rostovului, cel care a nimicit cu sabia duhovnicească a cuvântului rătăcirile rascolnicilor şi cugetarea lor stricată, potrivnice lui Dumnezeu şi Sfintei Scripturi, ca pe nişte pânze de păianjen, scriind multe învăţături spre folosul Sfintei Biserici, pline de înţelepciunea Sfântului Duh, alcătuind şi un Cuvânt despre lucrarea lăuntrică a rugăciunii minţii, plin de folos duhovnicesc, întrebuinţează din Sfânta Scriptură mărturiile următoare: „Iar tu, când te rogi, intră în cămara ta” , şi celelalte. Şi iarăşi: „Către Tine grăieşte inima mea: căuta-voi pe Domnul; căutatu-Te-a pe Tine faţa mea, faţa Ta, Doamne, voi căuta” . Şi iarăşi: „Aşa cum doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu, Doamne” . Şi iarăşi: „Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru”. Şi iarăşi: „Pentru orice rugăciune şi rugă, rugaţi-vă în toată vremea cu duhul”. Şi: „De mă voi ruga cu limba, duhul meu se roagă, iar mintea mea fără de roadă este. Ruga-mă-voi cu duhul, ruga-mă-voi şi cu mintea; cân-ta-voi cu duhul, cânta-voi şi cu mintea” , şi celelalte. Aceste cuvinte, împreună cu Sfinţii Ioan Scărarul, Grigorie Sinaitul şi Preacuviosul Nil de la Sorsca, el le înţelege pentru rugăciunea minţii.
Dar încă şi în Tipicul bisericesc, tipărit în marea cetate împărătească a Moscovei, arătându-se rânduiala bisericească despre mătănii şi rugăciune, se aduc mărturie din Sfânta Scriptură şi pentru această dumnezeiască rugăciune următoarele cuvinte: „Duh este Dumnezeu; şi cei ce se închină Lui, cu duhul şi cu adevărul se cade să se închine” . Şi: „De mă voi ruga cu limba, duhul meu se roagă, iar mintea mea fără de roadă este. Ce, dar, este? Ruga-mă-voi cu duhul, ruga-mă-voi şi cu mintea; cânta-voi cu duhul, cânta-voi şi cu mintea” . Şi se aduc încă întru mărturie Sfinţii Părinţi: Sfântul Ioan Scărarul, Dumnezeiescul Grigorie Sinaitul şi Sfântul Antioh, şi învăţăturile lor în parte pentru această rugăciune a minţii, despre care la sfârşit zice: „Şi prin aceasta încheiem aici cuvântul despre preasfinţita şi pururea pomenita rugăciune a minţii”. Iar după aceea, arată şi despre sfinţita rugăciune cea de obşte a tuturor, care se săvârşeşte după rânduiala Bisericii.
Iată de acum, cu darul lui Dumnezeu, s-a arătat că purtătorii de Dumnezeu Părinţi, înţelepţiţi din luminarea Sfântului Duh, îşi puneau temelia învăţăturii lor despre sfinţita lucrare a rugăciunii minţii, săvârşită tainic în omul cel lăuntric, pe piatra neclintită a dumnezeieştii Scripturi a Noului şi Vechiului Testament – de unde, ca dintr-un nesecat izvor, au adus atât de multe mărturii.
Cine dar din dreptcredincioşii creştini, văzând acestea, ar putea cât de puţin să se îndoiască pentru acest lucru dumnezeiesc? Poate doar acei ce sunt robiţi de duhul nesimţirii, care auzind şi văzând, nu vor însă să înţeleagă şi să le cunoască. Iar cei ce au frică de Dumnezeu şi cei ce au mintea sănătoasă, văzând atâţia martori şi atâtea mărturii, vor mărturisi într-un glas că aceasta este o lucrare dumnezeiască. Şi mai mult decât toate nevoinţele monahale, este cea mai potrivită şi mai cuviincioasă îngerescului cin monahal. Despre această lucrare mulţi dintre dumnezeieştii Părinţi, cei mai sus pomeniţi şi alţii, ne înfăţişează în cuvintele lor mai dulci decât mierea şi fagurii, pline de înţelepciune duhovnicească, învăţându-ne despre nevoinţa lăuntrică a minţii asupra vrăjmaşilor nevăzuţi şi cei de gând, cum se cuvine să îndreptăm asupra lor această sabie duhovnicească şi această armă înflăcărată, de nebiruit, a numelui lui Iisus, care păzeşte porţile inimilor, adică cum trebuie să se lucreze sfinţit cu mintea în inimă această dumnezeiască rugăciune către Iisus.
Despre lucrarea tainică a acestei sfinţite rugăciuni, dar mai ales despre înseşi începuturile şi iscusinţa ei, cum trebuie să se deprindă noii începători, eu, cel mai de pe urmă, după puterea minţii mele neputincioase, de mă va întări Dumnezeu, trebuie să scriu măcar câte ceva puţin din învăţătura Sfinţilor Părinţi. Şi mai întâi trebuie arătat că această dumnezeiască rugăciune este un meşteşug duhovnicesc, la fel şi despre pregătirea pentru lucrarea aceleia, după învăţătura Sfinţilor Părinţi.

Capul 3
Despre faptul că sfinţita rugăciune a minţii
este un meşteşug duhovnicesc

Însă să fie ştiut că Dumnezeieştii noştri Părinţi numesc această sfinţită lucrare a rugăciunii minţii meşteşug. Sfântul Ioan Scărarul, învăţând despre taina acestei rugăciuni a minţii în Cuvântul al 27-lea, Pentru liniştire, zice: „Dacă tu ai deprins temeinic acest meşteşug, atunci nu poţi să nu ştii ceea ce îţi spun. Şezând (cu mintea) sus pe înălţime, priveghează, dacă poţi, şi atunci vei vedea: cum şi când, şi de unde, şi câţi şi care hoţi vor intra să fure strugurii tăi. Obosind paznicul acela, se ridică să se roage şi iarăşi se aşază, şi cu bărbăţie se ţine de lucrarea cea dintâi”.
Iar Sfântul Isihie, Preotul Ierusalimului, despre această sfântă rugăciune zice: „Trezvirea este un meşteşug duhovnicesc, care, cu ajutorul lui Dumnezeu, îl izbăveşte pe om cu desăvârşire de gândurile şi cuvintele cele pătimaşe şi de faptele cele viclene” .
Sfântul Nichifor Sihastrul, învăţând pentru acelaşi lucru, zice: „Veniţi şi vă voi arăta un meşteşug al vieţuirii veşnice sau mai bine zis cereşti, care fără a fi o viclenie, îl duce pe lucrătorul ei la limanul nepătimirii, fără muncă şi fără primejdie”.
Iar meşteşug numesc această sfântă rugăciune mai sus zişii Sfinţi Părinţi, după cum s-a arătat, pentru că, cred eu, aşa cum nu poate omul să se înveţe singur pe sine într-un meşteşug fără meşter, tot aşa şi această lucrare a rugăciunii minţii este cu neputinţă să o deprinzi fără un povăţuitor iscusit. Dar deprinderea aceasta, după Sfântul Nichifor, multora sau chiar şi tuturor le vine din învăţătură şi rari dintre cei neînvăţaţi au dobândit-o de la Dumnezeu prin sârguinţa lucrării şi căldura credinţei. Căci Pravila Bisericească, după tipicul sfintelor cărţi bisericeşti, pe care creştinii ortodocşi, mirenii şi monahii, trebuie, după fire, s-o aducă în fiecare zi ca pe o ofrandă ce i se cuvine Împăratului Ceresc, orice ştiutor de carte o poate citi cu gura şi a o săvârşi fără nici o învăţătură. Însă să aduci jertfă lui Dumnezeu prin tainica rugăciune cu mintea în inimă, fiindcă este un meşteşug duhovnicesc, fără învăţătură, după cum s-a arătat mai sus, este cu neputinţă.
Şi acest meşteşug duhovnicesc este adevărata şi netrecătoarea lucrare a monahilor, ca nu numai prin lepădarea de lume şi a celor ce sunt în lume: schimbarea numelui încă la tundere şi deosebirea veşmintelor, necăsătorie, feciorie, curăţie, vieţuire în sărăcia cea de bunăvoie, deosebirea mâncării şi a locului de petrecere, ci să-şi aibă monahii lucrarea (petrecerea) şi prin însuşi cugetul duhovnicesc pentru luarea-aminte la omul lăuntric, şi prin rugăciune, care se deosebeşte şi o întrece mult pe cea a oamenilor mireni.

Capul 4
Ce pregătire trebuie să aibă acela care doreşte
să ajungă la această dumnezeiască lucrare

Cu cât această dumnezeiască rugăciune este mult mai mare decât orice faptă monahicească – şi, după Sfinţii Părinţi, este culmea desăvârşirii şi izvorul virtuţilor, încă şi cea mai subţire şi nevăzută lucrare în adâncul inimii cu mintea –, cu atât şi nevăzutele mreji subţiri, şi de mintea omenească abia pătrunse, ale feluritelor înşelări şi năluciri sunt întinse asupra ei de nevăzutul vrăjmaş al mântuirii noastre. De aceea, celui ce se sârguieşte să înveţe această lucrare dumnezeiască, i se cuvine, după Sfântul Simeon Noul Teolog, a se preda pe sine cu trup şi suflet întru cea adevărată, după Sfânta Scriptură, ascultare, adică cu desăvârşita tăiere a voinţei sale şi a cugetării, unui om cu frica lui Dumnezeu şi păzitor cu râvnă al dumnezeieştilor Lui porunci, şi încercat în această nevoinţă a minţii, care i-ar putea arăta celui supus lui, după învăţătura Sfinţilor Părinţi, calea cea nerătăcită către mântuire a acestei lucrări a minţii, adică a rugăciunii tainic săvârşită cu mintea în inimă. Prin ascultarea cea adevărată, după cuget, unul ca acesta va putea să fie slobod de toate clevetirile şi grijile şi împătimirile lumii acesteia şi ale trupului. Şi cum să nu fie slobod unul ca acela care şi-a pus toată grija pentru sufletul şi trupul său în seama Domnului şi a părintelui său cel după Dumnezeu? Iar prin smerenie, care (după mărturia Sfântului Ioan Scărarul şi a multor Sfinţi Părinţi) se naşte din ascultare, el va putea scăpa de toate înşelările şi mrejele diavolului şi încă în linişte şi tăcere, fără nici o vătămare, pururea să se îndeletnicească cu această lucrare a minţii, cu mare sporire sufletului său.
Iar dacă şi întru ascultarea cea după Dumnezeu, dându-se pe sine, nu ar fi dobândit în părintele său un povăţuitor iscusit în însăşi lucrarea şi meşteşugul acestei dumnezeieşti rugăciuni a minţii, pentru că în timpurile noastre (vrednice de multă tânguire şi de plâns) s-au rărit cu totul povăţuitorii iscusiţi ai acestei lucrări, atunci nu trebuie să se deznădăjduiască pentru aceasta. Ci, petrecând întru adevărata, după poruncile lui Dumnezeu, ascultare, cu smerenie şi frica lui Dumnezeu (iar nu cu rânduială de sine şi vieţuire de voia sa, fără ascultare, din care urmează de obicei înşelarea), în loc de adevăratul povăţuitor toată nădejdea punându-şi-o, împreună cu părintele său, în Dumnezeu, să se supună cu credinţă şi dragoste învăţăturii Preacuvioşilor noştri Părinţi, care, din luminarea harului dumnezeiesc, ne învaţă amănunţit pentru această lucrare, şi de acolo se vor învăţa pentru această rugăciune. Şi, în felurite chipuri harul lui Dumnezeu se va grăbi şi îl va povăţui, cu rugăciunile Sfinţilor Părinţi, ca să deprindă, fără nici o îndoială, această lucrare dumnezeiască.

Capul 5
Ce este această sfinţită rugăciune a lui Iisus după calitatea şi lucrarea ei?

Punând dar temeiul unei astfel de înainte pregătiri pentru această dumnezeiască rugăciune pe de trei ori fericita ascultare ca pe o temelie tare şi neclintită, vine vremea de acum să arătăm, din învăţătura Sfinţilor Părinţi, ce este această sfântă rugăciune după calitatea şi lucrarea ei. Şi fac acest lucru pentru ca acela care doreşte să deprindă această duhovnicească lucrare, văzând şi la ce sporire mare şi negrăită a feluritelor virtuţi îl ridică ea pe nevoitor, să dorească cu mai multă sârguinţă şi cu dumnezeiască râvnă să se atingă (să se alipească, să se nevoiască ) de această întru tot sfinţită lucrare a rugăciunii minţii.
Sfântul Ioan Scărarul, la începutul Cuvântului 28, Despre rugăciune, zice: „Rugăciunea, după felurimea sa, este împreunare şi unire a omului cu Dumnezeu, [...] maică şi iarăşi fiică a lacrimilor, a păcatelor curăţire, pod al ispitelor, al necazurilor perete în mijloc, zdrobire a războaielor, lucru al îngerilor, hrană a tuturor celor fără de trupuri, veselie care va să fie, nemărginită lucrare, fântână a faptelor bune, [...], sporire nevăzută, hrană a sufletului, luminare a minţii, secure a deznădejdii, dovadă a nădejdii, dezlegare a întristării, bogăţie a monahilor, vistierie a liniştitorilor, împuţinare a mâniei, oglindă a sporirii, arătare a măsurilor, ivire a aşezării, vestitoare a celor ce vor fi, însemnare a laudei. Rugăciunea este, celui ce cu adevărat se roagă, judecătorie şi divan şi judeţ al Domnului, mai înainte de divanul ce va să fie” .
Sfântul Grigorie Sinaitul, în capitolul 113 al Acrostihidelor, zice: „Rugăciunea la noii începători este ca un foc al veseliei în sus izvorând din inimă, iar la cei desăvârşiţi este ca o lumină care bine înmiresmează lucrându-se. Sau iarăşi: Rugăciunea este propovăduire a Apostolilor, lucrare a credinţei şi mai vârtos credinţă fără de mijlocire, ipostas al celor ce se nădăjduiesc, dragoste care se lucrează, îngerească mişcare, putere a celor fără de trup, lucrul şi veselia acestora, bună-vestire a lui Dumnezeu, adeverire a inimii, nădejde a mântuirii, semn al sfinţirii, închipuire a sfinţeniei, cunoştinţă a lui Dumnezeu, arătare a Botezului, curăţire a băii, logodire a Sfântului Duh, bucurie a lui Iisus, veselie a sufletului, milă a lui Dumnezeu, semn al împăcării, pecete a lui Hristos, rază a soarelui celui înţelegător, luceafăr al inimilor, adeverire a creştinătăţii, arătare a împăcării lui Dumnezeu, dar al lui Dumnezeu, înţelepciune a lui Dumnezeu şi mai vârtos începătură a însăşi înţelepciunii, arătare a lui Dumnezeu, lucru al călugărilor, petrecere a celor ce se liniştesc, pricină a liniştii, chibzuire a petrecerii celei îngereşti”.
Iar Fericitul Macarie cel Mare zice : „Capul oricărei strădanii bune şi culmea tuturor îndreptărilor este ca să răbdăm în rugăciune; cu ea putem agonisi şi pe celelalte fapte bune, rugându-ne la Dumnezeu. Căci prin aceasta se face în cei învredniciţi împărtăşirea sfinţeniei lui Dumnezeu şi a lucrării duhovniceşti, şi unirea cu El printr-o negrăită dragoste a minţii îndreptate către Domnul. Cine se sileşte pe sine mereu să rabde în rugăciune, acela se aprinde cu dumnezeiască sârguinţă şi cu dorinţă aprinsă din dragostea duhovnicească către Dumnezeu şi, după măsura sa, primeşte harul duhovnicesc al sfinţitoarei desăvârşiri”.
Iar Sfântul Isihie, Preotul Ierusalimului, zice : „Paza minţii este potrivit să se numească şi cu nume asemenea acestora: născătoare de lumină şi născătoare de fulger, şi răspânditoare de lumină şi purtătoare de foc”, pentru că întrece, la drept vorbind, mulţimea nenumărată a virtuţilor trupeşti. De aceea dar, pentru strălucitoarea lumină ce se naşte din ea, cu nume cinstite se cuvine să numim această virtute. Către ea năzuind unii dintre cei păcătoşi, netrebnici, scârboşi, nepricepuţi, neînţelegători şi nedrepţi, pot ajunge prin Iisus Hristos drepţi, de ispravă, curaţi, sfinţi şi înţelepţi; şi nu numai aceasta, dar şi să vadă tainele dumnezeieşti şi să binecuvânteze numele lui Dumnezeu. Şi fiind văzători, plutesc către această preacurată şi nesfârşită lumină şi se apropie de ea cu o negrăită apropiere, cu adevărat se desfătează şi vieţuiesc cu ea, fiindcă ei au gustat «că bun este Domnul» , după cum se împlineşte întocmai în aceşti vestitori cuvântul lui David: «Însă drepţii se vor mărturisi numelui Tău şi vor locui drepţii cu faţa Ta»” .
Iar Sfântul Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului, despre această sfinţită rugăciune zice: „Această dumnezeiască rugăciune – chemarea Mântuitorului nostru: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă – este şi rugăciune, şi făgăduinţă, şi mărturisire a credinţei, şi dătătoare de Duhul Sfânt, şi dăruitoare de dumnezeieşti daruri, curăţire a inimii, izgonire a dracilor, şi veselire întru Iisus Hristos, izvor al gândurilor duhovniceşti şi al cugetelor dumnezeieşti, izbăvire de păcate, tămăduire a sufletelor şi a trupurilor, dătătoare de dumnezeiască luminare, izvor al milei lui Dumnezeu, şi dătătoare celor smeriţi de descoperirile şi tainele cele dumnezeieşti, şi chiar mântuirea, de vreme ce cuprinde întru sine şi mântuitorul nume al Dumnezeului nostru, care este Însuşi Cel chemat întru noi, Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu” .
La fel şi ceilalţi purtători de Dumnezeu Părinţi, scriind despre această sfântă rugăciune, mărturisesc în învăţăturile lor pline de înţelepciune dumnezeiască despre lucrarea ei şi despre negrăitul folos duhovnicesc ce vine de la ea şi despre sporirea prin ea în dumnezeieştile daruri ale Sfântului Duh.
Cine dar, văzând că această preasfinţită rugăciune îl aduce pe nevoitor către o asemenea comoară cerească a feluritelor virtuţi, nu s-ar aprinde cu râvna lui Dumnezeu către neîncetata lucrare a ei, ca prin ea, pururea păstrând în sufletul şi în inima sa pe preadulcele Iisus, să pomenească în sine neîncetat numele Lui preascump, fiind aprins negrăit prin aceasta (prin rugăciune) către dragostea Lui? Poate doar acela care a fost cuprins de sârguinţa gândurilor celor de toate zilele şi de lanţul grijilor trupeşti, ce îi îndepărtează pe mulţi şi îi înstrăinează de împărăţia lui Dumnezeu cea dinăuntrul nostru, cel care încă, şi prin însăşi fapta şi încercarea, n-a gustat cu gâtlejul său sufletesc negrăita dulceaţă dumnezeiască a acestei întru tot folositoare lucrări şi nu a văzut cât folos duhovnicesc are ascuns în sine acest lucru. Numai acela nu se va sârgui să se atingă de o asemenea lucrare cu mintea a rugăciunii minţii. Cei ce vor vrea însă să fie uniţi cu dragostea preadulcelui Iisus, nesocotind toate frumuseţile şi plăcerile acestei lumi şi liniştea trupească, nu vor dori nimic altceva să aibă în viaţa aceasta, decât numai pururea să se îndeletnicească cu această lucrare a raiului în rugăciune.

Capul 6
Cum trebuie să ne învăţăm de la început
a lucra cu mintea în inimă
această dumnezeiască rugăciune

Întrucât în vremurile vechi această preasfinţită lucrare a rugăciunii minţii strălucea în multe locuri pe unde îşi aveau petrecere Sfinţii Părinţi, şi atunci erau mulţi dascăli pentru această lucrare duhovnicească, de aceea, scriind despre ea, Sfinţii Părinţi au arătat numai despre negrăitul folos duhovnicesc ce vine de la ea, neavând nevoie, după cum cred eu, să scrie şi despre cuvenita călăuzire a noilor începători ai acestei lucrări. Iar dacă pe undeva au şi scris în parte, apoi şi aceasta pentru cei ce cunosc meşteşugul lucrării acesteia, şi este foarte limpede [scris], dar pentru cei neştiutori rămâne un lucru ascuns. Iar când au văzut că adevăraţii şi neîmpătimiţii povăţuitori ai acestei lucrări au început a se rări tot mai mult, atunci, ca să nu se piardă adevărata învăţătură despre începutul acestei rugăciuni a minţii, au scris, îndemnaţi de Dumnezeiescul Duh, şi însuşi începutul şi meşteşugul, cum trebuie să înveţe noii începători a intra cu mintea în ungherele inimii, şi cu adevărat, şi fără de înşelare să lucreze acolo rugăciunea cu mintea. Şi însăşi dumnezeiasca lor învăţătură despre aceasta la mijloc trebuie să fie înfăţişată.
Sfântul Simeon Noul Teolog spune despre începutul acestei lucrări aşa: „Adevărata şi nerătăcita luare-aminte, şi rugăciune este ca mintea să păzească inima când se roagă şi înlăuntrul acesteia de-a pururea să se întoarcă şi să se învârtă, şi dintru aceea să-şi înalţe rugăciunea către Domnul. Şi după ce acolo înlăuntru va gusta «că bun este Domnul», nu se va mai depărta de locul şi sălăşluirea inimii, că atunci va zice şi el împreună cu Apostolul: «Bine ne este nouă să fim aici» . Totdeauna acolo, în locurile inimii căutând şi înconjurând noimele şi gândurile cele semănate de vrăjmaşul, scoţându-le, le goneşte”.
Despre aceasta însă zice mai jos şi mai limpede: „Apoi şezând în chilie liniştită şi într-un ungher deosebi, ia aminte să faci ceea ce îţi zic ţie: Încuie uşa şi adună-ţi mintea ta de la tot lucrul deşert, apoi, rezemându-ţi barba ta de piept, pleacă-ţi şi ochiul cel simţit împreună cu mintea ta înlăuntrul pieptului tău. Deci strâmtorează şi suflarea duhului nărilor tale, ca să nu răsufli des şi fără de trebuinţă, şi cearcă cu mintea întru cele dinăuntru ale tale, să afli locul inimii, unde fireşte sunt sălăşluite toate puterile sufleteşti. Şi întâi vei afla întuneric şi grosime, întunecare neînduplecată, însă îngăduind tu, şi acest lucru făcându-l ziua şi noaptea, vei afla, o, minune!, necontenită veselie. Că îndată ce va afla mintea locul inimii, vede numaidecât pe acelea pe care niciodată nu le-a ştiut, că vede aerul acela ce este în inimă şi pe sine tot luminos, şi de socoteală şi de desluşire plin. Şi atunci, din oricare parte se va ivi vreun gând, mai înainte de a intra şi de a se isprăvi sau a se închipui, cu chemarea lui Iisus Hristos, îl goneşte pe acesta şi îl pierde. De aici mintea începe să aibă pomenire de rău asupra dracilor şi ridică asupra lor mânia cea firească, şi gonindu-i, surpă pe duşmanii cei gândiţi. Iar pe celelalte le vei învăţa, cu ajutorul lui Dumnezeu, prin păzirea minţii, ţinându-l (mai strâns) în inimă pe Iisus” .
Iar Preacuviosul Nichifor Sihastrul, şi mai limpede învăţând despre intrarea minţii în inimă, zice: „Mai întâi de toate, să-ţi ai vieţuirea în tăcere, fără griji şi să fii cu toţi împăcat. Apoi, intrând în cămara ta, închide-te şi, şezând într-un anumit ungher, fă ce-ţi voi spune. Ştii că aerul acesta cu care răsufli este respiraţia; însă noi îl răsuflăm pe acesta nu pentru altă pricină decât numai pentru inimă, fiindcă aceasta este pricină a vieţii şi căldură a trupului. Deci inima trage aerul, ca prin răsuflare să-şi sloboadă afară căldura şi să capete răcoreală. Pricinuitorul unei asemenea lucrări sau, mai bine zis, slujitorul ei, este plămânul, care, fiind creat de Ziditor cu rărime şporosţ, ca nişte foale, neîncetat primeşte şi scoate cuprinderea sa, adică aerul. Astfel inima, trăgând aerul răcoros, iar pe cel cald slobozindu-l, păzeşte fără abatere rânduiala pentru care a fost întocmită spre susţinerea vieţii. Tu deci aşază-te şi adunându-ţi mintea ta, împinge-o şi sileşte-o să intre în inimă pe aceeaşi cale cu aerul, iar intrând acolo, nu-ţi va mai fi ca înainte, fără de veselie şi fără de bucurie”.
Şi mai jos: „De aceea, frate, deprinde-ţi mintea să nu iasă degrabă de acolo, căci la început se mâhneşte mult de zăvorârea lăuntrică şi de strâmtorare, iar când se va deprinde, atunci nu va mai vrea să se afle în rătăcirile din afară, pentru că împărăţia cerurilor se află înlăuntrul nostru. Privind-o pe ea acolo şi cu rugăciune curată găsindu-o, toate cele din afară ni se par a fi ticăloase şi nesuferite. Dacă îndată, după cum s-a spus, vei intra cu mintea în locul inimii, pe care eu ţi l-am arătat, atunci mulţumeşte lui Dumnezeu şi proslăveşte-L, şi bucură-te, şi ţine-te de această lucrare pururea, iar ea te va învăţa aceea ce încă nu ştii. Însă ţi se cuvine să o ştii şi pe aceasta, că petrecând acolo mintea ta nu trebuie să stea tăcând şi trândăvind de acum încolo, ci să aibă drept lucrare neîncetată rugăciunea: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!», şi nu conteni dintru aceasta niciodată, căci ea ţine mintea fără semeţie, o păzeşte întreagă şi de neatins uneltirilor vrăjmaşe şi o ridică către dragostea lui Dumnezeu şi către dorirea celor dumnezeieşti în viaţa cea de toate zilele. Iar dacă încă mult ostenindu-te, precum te-am povăţuit – o, frate! –, nu poţi intra în ungherele inimii, fă ce-ţi voi spune şi, Dumnezeu ajutând, vei dobândi cele căutate.
Ştii că partea cuvântătoare a fiecărui om se află în piept, căci anume acolo, în piept, chiar şi atunci când gura noastră tace, vorbim şi ne sfătuim, şi orânduim rugăciuni şi psalmi şi multe altele. Înlăturând de la această parte cuvântătoare toate gândurile (pentru că poţi, dacă vrei), fă-o să zică: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!». Şi sileşte-te să strigi aceasta înăuntru mereu în locul oricărui alt gând. Ţinând aceasta o vreme aşa, ţi se va deschide şi intrarea inimii fără nici o îndoială, după cum ţi-am scris şi precum şi noi am cunoscut acest lucru prin încercare. Vor veni la tine atunci, cu mult năzuita luare-aminte, şi întreaga ceată a virtuţilor: dragostea, bucuria, pacea şi celelalte.”
Dumnezeiescul Grigorie Sinaitul, învăţându-ne cum se cuvine să lucrăm cu mintea în inimă mântuitoarea chemare a numelui Domnului, zice : „De dimineaţă şezând pe un scaun de o palmă, sugrumă pe minte din partea cea stăpânitoare în inimă şi ţine-o acolo. Şi, plecându-te cu durere şi durându-te tare pieptul, umerii şi grumazul, strigă neîncetat cu mintea sau cu sufletul: «Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!». Apoi, aflându-te, de acum fără de dulceaţă pentru deasa repetare şi din pricina strâmtorii şi a durerii (care nu este pentru o mâncare a Celui întreit cu numele, care se mănâncă adesea, căci, zice, «Cei ce Mă mănâncă pe mine iar vor flămânzi» ), mutându-ţi mintea spre cealaltă jumătate, spune: «Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!». Şi de multe ori spunând jumătatea, nu eşti dator să le schimbi des pe acestea din trândăvie (şi lehamite) pentru că nu prinde rădăcină răsadul sădit adeseori. Ţine-ţi încă şi răsuflarea plămânilor, ca să nu răsufli fără de trebuinţă, pentru că suflarea duhului (aerului) care vine de la inimă întunecă mintea şi vânează cugetul, răpind-o de acolo, sau o dă roabă uitării, sau o face să cugete unele în loc de altele, îndreptându-se pe nesimţite întru cele ce nu se cad.
Iar dacă vei vedea necurăţiile duhurilor viclene, adică ale gândurilor care se ivesc sau se închipuie în mintea ta, nu te înspăimânta (nu te mira) chiar dacă şi înţelesuri bune ale unor lucruri ţi se vor arăta, nu lua aminte acestora, ci, ţinându-ţi răsuflarea, pe cât îţi este cu putinţă, şi închizându-ţi mintea în inimă, şi lucrând des şi neîncetat chemarea Domnului Iisus, degrabă arde-le şi opreşte-le, biciuindu-le nevăzut cu dumnezeiescul nume. Căci zice şi [Sfântul Ioan] Scărarul: «Cu numele lui Iisus biciuieşte pe vrăjmaşi, fiindcă nu este armă mai puternică în cer şi pe pământ»”.
Şi iarăşi, acelaşi sfânt , învăţându-ne despre tăcere şi rugăciune, cum se cuvine să stăm în timpul ei, zice: „Uneori, pentru osteneală, să şezi mai mult pe scăunel, alteori însă, pentru mângâiere, şi în aşternut să stai puţină vreme. Însă întru răbdare trebuie să fie şederea ta, pentru cel care a zis «în rugăciune răbdând» şi să nu te ridici degrabă, lenevindu-te pentru durerea ostenelii şi pentru strigarea cea gânditoare a minţii şi pentru aţintirea deasă a minţii. Căci «iată, zice Proorocul, m-au cuprins chinuri ca ale celei ce naşte» . Ci aplecându-te în jos şi adunându-ţi mintea în inimă, dacă ţi s-a deschis, cheamă pe Domnul Iisus într-ajutor. Bolind cu umerii şi capul de multe ori durându-te, rabdă cu durere şi cu dorire întru acelea, căutându-L în inimă pe Domnul: «Că a celor ce se silesc este împărăţia lui Dumnezeu şi silitorii o răpesc pe ea» şi celelalte.
Şi mai spune încă, cum se cuvine să lucrăm rugăciunea , zicând: „Acestea le-au spus Părinţii: unul – toată: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!». Altul însă jumătate: «Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă», ceea ce este mai lesne, pentru pruncia minţii şi neputinţă, pentru că nici nu poate în taină, de la sine, fără de Duh, singur a numi pe Domnul Iisus, curat şi desăvârşit, fără numai prin Duhul Sfânt , ci este ca un prunc ce se îngânează, neputând încă a o săvârşi pe aceasta cu cuvinte luminoase. Însă nu trebuie să schimbe des chemările numelor din trândăvie, ci fără grabă, pentru deprinderea ei. Apoi iarăşi, unii ne învaţă să o rostim cu gura, alţii cu mintea. Iar eu o zic cu amândouă, căci uneori mintea slăbeşte a o grăi, trândăvindu-se, iar alteori gura. De aceea trebuie să lucrăm rugăciunea întru amândouă: şi cu gura, şi cu mintea. Însă cu linişte şi fără de tulburare se cade a striga, ca nu cumva simţirea şi luarea-aminte a minţii să se împiedice, tulburându-le glasul, până când mintea, obişnuindu-se, va spori în lucru şi va lua putere de la Duh, să se roage cu tărie şi în întregime. Pentru că atunci el nu mai are nevoie să grăiască cu gura, şi nici nu poate, îndestulându-se a face întreaga lucrare numai cu mintea”.
Iată că aceşti de mai sus Sfinţi Părinţi, după cum s-a arătat, ne înfăţişează foarte limpede învăţătura şi meşteşugul deprinderii lucrării minţii pentru noii începători, însă şi din învăţătura altor sfinţi se poate înţelege povăţuirea pentru această lucrare, deşi se vorbeşte mai acoperit .

Sfârşitul celor şase capete. Preamilostivului Dumnezeu slavă, cinste, închinăciune şi mulţumire în nesfârşitele veacuri. Amin.

[Paisie Stareţul]