Eşti aici

Cuvinte și scrisori duhovnicești (volumul I)

22 LEI
 
În stoc
0724 550 463

Sfântul Paisie de la Neamţ (1721-1794) a lăsat în urma sa o operă impresionantă, atât cărturărească: numeroase traduceri patristice din greaca veche şi din slavonă, cât şi duhovnicească: renaşterea vieţii monahale din Ţările Române, Rusia şi Ucraina. În încercarea de a reliefa anumite aspecte ale operei şi vieţii sale s-au scris numeroase lucrări despre Cuviosul Paisie Velicicovschi, dar cea mai importantă sursă de informaţii despre viaţa şi caracterul unei asemenea personalităţi sunt propriile sale scrieri. Dorind să acopere o lacună în valorificarea moştenirii literare paisiene, Editura Doxologia a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei publică în două volume omiliile şi corespondenţa Sfântului Paisie de la Neamţ, efortul de traducere şi de cercetare aparţinând Doamnei Valentina Pelin. Pentru primul volum au fost selectate cuvintele şi scrisorile care nu se regăseau în versiunea românească...

mai mult  +

Sfântul Paisie de la Neamţ (1721-1794) a lăsat în urma sa o operă impresionantă, atât cărturărească: numeroase traduceri patristice din greaca veche şi din slavonă, cât şi duhovnicească: renaşterea vieţii monahale din Ţările Române, Rusia şi Ucraina. În încercarea de a reliefa anumite aspecte ale operei şi vieţii sale s-au scris numeroase lucrări despre Cuviosul Paisie Velicicovschi, dar cea mai importantă sursă de informaţii despre viaţa şi caracterul unei asemenea personalităţi sunt propriile sale scrieri. Dorind să acopere o lacună în valorificarea moştenirii literare paisiene, Editura Doxologia a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei publică în două volume omiliile şi corespondenţa Sfântului Paisie de la Neamţ, efortul de traducere şi de cercetare aparţinând Doamnei Valentina Pelin. Pentru primul volum au fost selectate cuvintele şi scrisorile care nu se regăseau în versiunea românească integrală, fiind în marea lor majoritate needitate, urmând ca în volumul al doilea să fie cuprinse scrierile care au circulat şi în limba română (unele, inedite).

Cele 18 texte din prezentul volum au fost selectate aproape în exclusivitate din manuscrisele Bibliotecii Noul Neamţ (Republica Moldova). După cum mărturiseşte Dna Valentina Pelin, în efortul traducerii din slavonă s-a căutat să fie redat stilul autorului şi specificul limbii române din acea perioadă, pentru a nu fi în disonanţă cu textele redate după versiunile româneşti de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea. Materialul este organizat pe criteriul cronologic, fiecare text fiind însoţit de note explicative, referinţe la cele mai vechi copii în slavonă şi română, existenţa unor ciorne ale Sfântului Paisie, ediţii şi alte informaţii lămuritoare. Printre textele primului volum se remarcă Scrisoarea despre pericolul uniaţiei trimisă preotului Ioan, emoţionanta epistolă către ucenicii plecaţi în Rusia, o „Alcătuire despre Semnul Cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci”, un „Cuvânt la Naşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, sau despre pacea Lui” dar şi importanta prefaţă la ediţia slavonă din 1812 a traducerii „Cuvintelor către singuratici” a Sfântului Isaac Sirul.

Ediţia beneficiază de o prefaţă scrisă de Domnul academician Virgil Cândea care surprinde în următoarele cuvinte importanţa acestui demers: „Scrierile din cartea de faţă aduc deopotrivă informaţii despre viaţa şi lucrul literar al Cuviosului Paisie, unele incomplet necunoscute până acum... Cartea de faţă este un eveniment în acţiunea de publicare în România şi peste hotare, a scrierilor Cuviosului Paisie de la Neamţ. Este o carte de zidire duhovnicească «folositoare de suflet», pentru credincioşi şi un pas însemnat în pregătirea unei ediţii de Opere complete ale marelui stareţ. Cărturarii vor preţui şi comenta informaţiile noi cuprinse în scrisori. Iubitorii vechiului scris se vor desfăta citind tălmăcirile ucenicilor Cuviosului. Cercetătorii vor fi recunoscători celor care s-au ostenit la alcătuirea şi publicarea cărţii”.

PREA MICĂ ALCĂTUIRE DESPRE SEMNUL CINSTITEI ŞI DE VIAŢĂ FĂCĂTOAREI CRUCI

Cu care se cuvine a se însemna creştinilor ortodocşi; şi pentru alcătuirea cea din primele trei degete ale mâinii drepte, cu care se cuvine a închipui asupra sa Semnul Cinstitei Cruci, aceasta fiind o datină nescrisă de la Sfinţii Apostoli

Cap. 1
Despre datinile Sfinţilor Apostoli

Datinile Sfinţilor Apostoli, unele de Credinţa Ortodoxă ţin, care şi propovăduite sunt încă, iară altele [ţin] de cele Şapte Taine Bisericeşti, care tainic se săvârşesc, căci şapte Taine Bisericeşti nescrise sunt – datinile Sfinţilor Apostoli.
Iar dacă unele dintre aceste taine şi porunci sunt în Sfânta Scriptură, altele însă numai mărturie au, dar rânduială scrisă în Sfânta Scriptură, cum se cuvine a fi săvârşite, nu au, pentru că rânduiala săvârşirii lor în taină numai prin cuvântul şi gura Sfinţilor Apostoli ai Sfintei Biserici în taină s-a transmis, ca cinstea Tainelor ascunsă şi neglăsuită să fie păzită şi să fie necunoscută nu numai celor din afară, adică păgânilor, dar şi celor chemaţi.
Dar pe lângă cele Şapte Taine, mai sunt încă multe datini ale Apostolilor nescrise, numai cu cuvântul şi gura transmise Sfintei Biserici de către Sfinţii Apostoli, care se socot a fi şi ale Sfintei Biserici, şi ale Sfinţilor Părinţi, şi ale Sfintelor Soboare, precum sunt însuşite şi întărite şi păzite fără nici o îndoială de toată Soborniceasca Biserică şi de Sfinţii Părinţi, şi de toate Sfintele Soboare.
Datinile Apostolilor, cele scrise şi nescrise, sunt mărturisite şi de Sfânta Scriptură, care zice: „Fraţilor, vă laud că în toate vă aduceţi aminte de mine şi ţineţi predaniiile cum vi le-am dat” . Şi iarăşi: „Deci, dar, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră” . Iar dacă oarecare rânduială în toată Biserica Dumnezeiască din vremea Apostolilor şi până acum se păstrează, însă mărturie pentru sine în Sfânta Scriptură nu are, atunci acel obicei este datină apostolică şi întru aceasta nicidecum nu se cuvine a se îndoi.

Cap. 2
Pentru aceea că datina Apostolilor
despre Semnul Cinstitei Cruci este nescrisă

Semnul Cinstitei Cruci, cu care fiecare creştin ortodox se cuvine a se însemna, este o datină apostolicească nescrisă, pe care Sfântul Vasile cel Mare, în Cap. 27, Despre Sfântul Duh, numeşte prima predanie de obşte, zicând: „Anume ca prima şi cea mai de obşte datină voi pomeni mai întâi Chipul Crucii, cu care cei ce nădăjduiesc la numele Domnului nostru Iisus Hristos, se însemnează cine sunt, de Scriptură fiind învăţaţi”. Iată, acest de Dumnezeu purtător părinte făţiş mărturiseşte cum că pentru aceea ca creştinii ortodocşi să se însemneze cu Chipul Crucii învăţătură în Sfânta Scriptură nu se află, dar acest nescris obicei este primul şi cel mai de obşte. Iară despre degetele cu care se însemnează asupra sa chipul Crucii de către creştinii ortodocşi ca despre un lucru prea ştiut, nici acesta (Sfântul Vasile cel Mare), nici altul careva dintre purtătorii de Dumnezeu părinţi de demult n-au pomenit, pentru că nu a urmat nici o nevoie să se scrie despre aceasta, deoarece toţi creştinii ortodocşi în toată lumea, după nescrisa datină a Apostolilor, cu primele trei degete ale dreptei Chipul Crucii asupra sa însemnează fără nici o schimbare, care şi până acum în toată Sfânta Biserică a Răsăritului, cu darul lui Hristos, se păstrează neschimbată şi va fi păstrată până la sfârşitul lumii.

Cap. 3
Despre aceeaşi

Dumnezeieştii Apostoli, de Duhul Sfânt înţelepţiţi, au dat această a lor apostolicească nescrisă datină de la începutul credinţei ortodoxe pentru toată Biserica lui Hristos şi tuturor creştinilor ortodocşi din toată lumea prin sfânta propovăduire a lor, de la păgânătate către sfânta credinţă întorcând, ca toţi creştinii ortodocşi cu primele trei degete ale mâinii drepte să însemneze asupra sa Chipul Cinstitei Cruci. Pe aceasta toţi creştinii ortodocşi ca pe o armă nebiruită asupra diavolului şi asupra tuturor duhurilor nevăzute, şi spre alungarea tuturor ispitelor, şi spre vindecarea tuturor neputinţelor, şi spre sfinţirea sufletului şi trupului, şi ca pe un oarecare dar Dumnezeiesc, şi mai mult decât toate foarte trebuincios şi foarte folositor de la Sfinţii Apostoli au primit cu atâta credinţă şi dragoste şi evlavie şi frica lui Dumnezeu întrebuinţând asemenea semn al Sfintei Cruci, încât le-a devenit ca ceva firesc şi născut odată cu ei acest dintâi şi cel mai de obşte obicei al tuturor creştinilor – Preasfântul Semn al Crucii. Pentru că şi lui Dumnezeu rugându-se, şi mâncând, şi bând, şi culcându-se, şi sculându-se, şi mergând, şi stând, şi orice lucru făcând, întotdeauna închipuie asupra sa acest semn al Crucii, dar nu numai pe sine se însemnează cu chipul Crucii, ci în acelaşi fel şi cu semnul Crucii, adică cu aceleaşi primele trei degete ale dreptei, şi mâncarea sa, şi băutura, şi patul său, şi trupul său, şi tot lucrul însemnează.
Această preasfântă datină a Semnului Crucii s-a păstrat nu numai de către toţi creştinii ortodocşi, de când ocârmuia împărăţia Pravoslavnică a Greciei, dar de acum şi după căderea ei în toate cele patru Patriarhii şi în toate ţările unde şi până acum se află creştinii ortodocşi, adică în Palestina şi Siria, şi Arabia, şi Asia, şi Africa, şi Europa, în Cipru şi Creta, şi în toate insulele Mării Albe şi în Rumelia, şi Pelopones, în Moldova şi Valahia, în Bulgaria şi Serbia, în Anatolia şi Capadochia şi în pământurile Gruzine, şi în cea mai mare parte a pământurilor a toată Rusia şi în altele, necunoscute mie ţări ortodoxe, acelaşi obicei al Semnului Crucii neclintit, cu darul lui Hristos, se ţine, adică şi până astăzi toţi creştinii ortodocşi din toate mai sus zisele ţări aflătoare în această lume, toţi într-un cuget şi într-un suflet şi în unire, cu primele trei degete ale mâinii drepte chipul şi semnul Cinstitei Cruci asupra lor pun şi vor pune până la înfricoşata a doua venire a lui Hristos.

Cap. 4
Despre aceeaşi

Nu numai pentru mai sus zisul folos au dat Sfinţii Apostoli această nescrisă datină a lor tuturor creştinilor ortodocşi, ca prin primele trei degete ale mâinii drepte să pună asupra lor chipul şi Semnul Cinstitei Cruci, ci şi ca de la dânsele, cu sufletul şi inima, să creadă în Preasfânta şi deofiinţă Treime, învăţându-se cu dreptate şi cu gurile sale să o mărturisească întru mântuire.
Astfel, şi cu dreapta sa, şi cu primele trei degete ale ei să propovăduiască pe aceeaşi Preasfântă şi deofiinţă Treime: a Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, pe Unul Dumnezeu în trei ipostaze, Semnul Cinstitei Cruci asupra sa făcând şi zicând: „în numele Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh” sau „Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh”, sau „Sfinte, Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi”, sau „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Dumnezeu Savaot, plin este cerul şi pământul de slava Ta”, şi alte acestora asemănătoare laude să înalţe Preasfintei Treimi.

Cap. 5
Purtătorii de Dumnezeu părinţi, urmând datinei Apostolilor, ne învaţă despre Semnul Cinstitei Cruci, cu pilde pentru lesnicioasa înţelegere
a Tainelor Preasfintei Treimi

Iar dacă ar zice cineva: „Şi cum este cu putinţă ca mâna dreaptă şi primele ei trei degete să fie un oarecare chip al Tainelor Preasfintei Treimi?” – atunci aceluia să-i fie ştiut cum că mai întâi se cuvine a se dumiri despre fireasca urmare, pentru care purtătorii de Dumnezeu Părinţii noştri ne învaţă, şi atunci mai uşor va putea cunoaşte, precum că şi dreapta şmânaţ, şi primele trei degete ale ei pot fi un oarecare prea mic chip al Tainelor Preasfintei Treimi. Sfântul Ioan Damaschin în prima sa carte, în (limba) greacă, la pagina 573, spune: „Nu atâta din Dumnezeiasca Scriptură învăţăm cuvântul ce este despre Treime, cât din fireasca urmare.”
De ce spune acest purtător de Dumnezeu bărbat, „gura” tuturor teologilor, a dascălilor Sfintei Biserici ce au fost mai înainte de el, precum că nu atât din Dumnezeiasca Scriptură învăţăm cuvântul ce este despre Treime, cât din fireasca urmare? De aceea că şi în însăşi Dumnezeiasca Scriptură, adică şi în Vechiul şi în Noul Testament, nu se află despre aceasta multe cugetări, iar fără ele nicidecum nu se poate teologhisi Preasfânta Treime şi chiar acest preasfânt nume, Treimea, în Sfânta Scriptură nu se găseşte, la fel ca şi unime, unitate, una fiinţă, deofiinţă, fiinţă, fără de început, în trei ipostaze, virtute, neprihănit, ziditorul, zidirea şi altele asemenea acestor cuvinte, în Scriptură nu se găsesc. Pentru aceea purtătorii de Dumnezeu părinţi, cu Duhul Sfânt luminaţi fiind, asemenea cuvinte, după puterea şi adevăratul înţeles al Dumnezeieştii Scripturi, din urmarea firească le-au izvodit pentru limpezimea şi desăvârşirea teologiei Preasfintei şi deofiinţă Treimi.
I

ar ca să fie o mai luminată înţelegere a urmării celei fireşti, apoi se cuvine să înfăţişăm mai mult decât toate chipurile, pe care dascălii de la făpturi către oarecare mică înţelegere a Tainelor Preasfintei Treimi ne aduc, pe cea mai apropiată şi mai cuviincioasă pildă a Preasfintei Treimi – omul, despre care în Sfânta Scriptură Însuşi Dumnezeul Cel în trei ipostasuri zice: „Să facem omul după chipul şi după asemănarea noastră” . Deci, pentru acest chip Dumnezeiesc, adică pentru om, Iosif Vrienie, dascăl bisericesc, în cartea sa în [limba] greacă, Despre Sfânta Treime, în Cuvântul al treilea, foarte frumos spune cu aceste cuvinte, pe care eu le-am tradus în limba noastră slavonească [şi] din cuvânt în cuvânt vi le propun: „Şi precum că şi în noi înşine Îl cunoaştem pe Dumnezeul nostru, pentru că acelaşi este în Unime şi Treime şi de la chipul Lui şi cu noi deofiinţă – aceasta mă încumet a arăta celor ce au cuget. Ci luaţi aminte, vă rog.

De vreme ce icoană a lui Dumnezeu, şi se zice, şi este după înfăţişarea sufletului său omul, dar nu după cum arată faţa, atunci se cuvine ca toate cele apărute după dar în acest chip [icoană] să le credem a fi după firea lor din începutul chipului. Pentru că chipul cel dintâi este începutul şi pilda în fiinţă a formei ce din el se învredniceşte a fi supusă vederii. Şi chipul este o asemănare după cel dintâi chip, fiind întru totul în sine potrivit formei celei din început, schimbându-se doar la materie cu una deosebirea fiinţei. Deci în sufletul omului se întrevede minte, şi cuvânt, şi duh – împreună unimea aceleiaşi fiinţe şi împreună treimea aceleiaşi fiinţe cu adevărat. Şi trei acestea fiind, fiinţa este una, şi nici aceea că sunt trei nu împiedică de a fi aceasta şi una, nici, dimpotrivă, aceea că una ele sunt nu le stinghereşte de a fi în acelaşi timp trei, dar toate sunt şi fiecare în toate este deplin, şi toate depline în fiecare aparte sunt depline.
Pentru că mintea şi cuvântul şi duhul sunt sufletul, şi în minte, şi în cuvânt, şi în duh este sufletul. Nici minte singură, nici cuvântul deosebit, nici duhul despărţit, ci împreună acestea trei sunt firea unui suflet. Toate, în toată mintea, sunt aceleaşi şi toată mintea este în toate aceeaşi, şi toate, în tot cuvântul, sunt aceleaşi şi tot cuvântul este acelaşi în toate, toate, în tot duhul, sunt aceleaşi şi tot duhul este acelaşi în toate, pentru că nu este în parte sufletul în minte sau în cuvânt, sau în duh, ci întru totul deplin este acelaşi în toate trei şi toate acestea trei, întru totul depline, sunt firea sufletului întreg. Mai vârtos însă acestea sunt firea sufletului, căci toată, în tot cuvântul şi duhul, este deplină minte şi totul, în toată mintea şi în duh, este pe deplin cuvânt, şi totul, în toată mintea şi în cuvânt, este pe deplin în sine duh. Prin aceea şi un suflet este minte, cuvânt şi duh. Căci acela ce vorbeşte cu mintea împreună vorbeşte oarecum îndată şi cu cuvântul, şi cu duhul, pentru că una şi aceeaşi minte prin diferite cuvinte mai este încă şi de duh provocatoare, a uneia deci ca o izvoditoare, precum cuvântul de mai departe aceasta va arăta, iar a altuia ca un producător, însă fără patimă şi stricăciune şi ambelor le este fără osteneală. Şi acel ce a înfăţişat cuvântul luminat înfăţişează împreună cu el mintea şi duhul, pentru că unul şi acelaşi cuvânt cuvânt este şi al minţii şi al duhului, ci al minţii deci ca acela ce s-a născut din ea, iar al duhului şi ca acela ce este cuvânt însufleţit, şi ca acela ce este de o fiinţă cu el. Şi cel ce a înştiinţat cu duhul împreună cu el a vestit şi mintea şi cuvântul, pentru că unul şi acelaşi duh este şi duhul minţii şi al cuvântului, ci al minţii deci pentru că de la ea provine, iar al cuvântului, pentru că este cauzat de minte şi ca acela ce îi este de o fiinţă. Căci are şi mintea cuvântul de o fiinţă şi împreună fără de început, precum şi duh, ca să nu fie fără de suflare şi necuvântător, se îmbogăţeşte şi cuvântul cu mintea şi duhul, ca să nu fie socotit fără de minte şi fără de duh. Este bine unit şi duhul cuvântului cu adevărat şi de minte, ca să nu se spună fără minte şi necuvântător.

Dar nimeni auzind rostit acest cuvânt nu-şi va închipui vorbirea mea cu organele cele glăsuitoare vorbită, sau duhul, iarăşi, ca o inspiraţie şi expiraţie aceasta a noastră, acţionată de plămâni, ci cuvântul este partea aceea cuvântătoare a sufletului, după care toţi ne numim cuvântători. Şi duhul, iarăşi, partea aflătoare a acestuia este şi în gând şi este fără de vorbire, şi nu o risipim. Însă încă şi alta este mintea, alta cuvântul, alta acest mijlocitor numit duh, dar şi aşa una de alta sunt unite cu legătură desăvârşită, încât o unime din ele fiind cercetată, toate cu această unime se cercetează, şi o unime despărţind, se despart şi celelalte. Şi o unime fiind lucrătoare, îndată şi celelalte devin lucrătoare. Şi nici minte nu este fără cuvânt sau fără duh, nici cuvânt nu este fără minte sau duh, nici duhul nu este fără minte sau cuvânt cândva, ci împreună sunt: mintea, cuvântul, duhul, şi se unesc cu mărginire, şi se despart iarăşi cu unire.
Iarăşi, că şi de este o unime oarecare a firii acest chip al lui Dumnezeu, în care, înţelegere curată având, întrevedem mintea, cuvântul, duhul, prin unime în sine cunoscut şi întregit, dar însuşirea fiecăreia din celelalte două le desparte între ele, pentru că mintea naşte cuvântul. Însă ea este nenăscută, şi cuvântul se naşte deci din minte, dar el nu naşte pe nimeni, şi duhul provine din minte, dar nici naşte, nici se naşte câtuşi de cât, ci ca o unime a acelor trei, rămâne netăiat şi nedespărţit, la fel şi însuşirea fiecăreia dintre celelalte două se păzeşte nedespărţită. Căci nici nu se naşte minte din minte, precum cuvântul, nici iese în acelaşi fel precum duhul (spiritul) de la cineva, ci ea singură rămâne nenăscută, cu totul neschimbată păstrându-şi însuşirea ei. Iarăşi, nici cuvântul nenăscut este ca şi mintea, nici precum spiritul, aşa şi el iese din minte, ci el singur se naşte fără patimă de la ea şi cu totul neschimbat îşi păstrează însuşirea sa. Nici duhul este nenăscut, precum mintea, nici se naşte precum cuvântul din minte, ci iese numai fără daună şi el din minte cu alt chip nespus şi neamestecat îşi păzeşte în toate însuşirea sa.

Iar dacă acestea se întrevăd neclar pentru un chip [icoană] din această pildă, atunci cu mult mai vârtos în tot acest început al chipului trebuie să se pună înainte aici, după cuvântul Facerii: «Să facem omul după chipul şi asemănarea noastră» . Iar acolo mai presus de toate este cuvântul şi mintea. Însă, fiindcă din cele ale lui Dumnezeu nici una nu este fără ipostas, în ipostas zicem pentru acele ce se întrevăd acolo în Dumnezeire şi trei Feţe unite într-o singură fire, şi acestea ne sunt: Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh, nu Dumnezeu şi Dumnezeu şi Dumnezeu. Să nu fie! Că aceasta este cu adevărat multă dumnezeire [politeism] şi altă credinţă elinească. Ci pe acele trei ipostasuri să le slăvim, ale Unuia cu fiinţa Dumnezeu, precum cu adevărat şi în noi se întrevede şi a fi se crede că este mintea şi cuvântul şi duhul, nu suflet şi suflet şi suflet. Dar acestea ce sunt trei cu însuşirile, unul este într-o fire – sufletul”.
Până aici sunt Cuvintele Preacuviosului Iosif Vrienie, prin care spune precum că omul cu sufletul său este şi se zice a fi chipul lui Dumnezeu.
Despre aceasta şi Sfântul Ioan Damaschin scrie în prima sa carte grecească, la pagina 573, aşa:

Din Teologie
Cum se înfăţişează omul lui Dumnezeu

„Dacă după chipul şi după asemănarea lui Dumnezeu este să fie omul, aceasta arată a fi în trei însuşiri sufletul său cel cugetător şi cuvântător, adică minte şi cuvânt şi duh, după cum şi în fiinţa Dumnezeiască: Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh. Că precum Tatăl Însuşi Tatăl este, şi nu Fiul, şi Fiul Însuşi Fiul este, şi nu Tatăl, şi Duhul Însuşi Duhul Sfânt este, şi nu Fiul sau Tatăl, în acelaşi fel şi mintea aceasta minte este, şi nu cuvânt, şi cuvântul acesta cuvânt este, şi nu duh, şi duhul acesta duh este, şi nu cuvânt sau minte. Iată, deci, că nici se amestecă prin unire, nici se despart prin număr, căci ele trei o unime sunt, şi unimea aceasta în toate trei este de o fire şi de o fiinţă fiind, una cu alta de-a pururi”.
Până aici Sfântul Damaschin.

Din aceste cuvinte se poate în parte înţelege despre urmarea cea firească, pe care purtătorii de Dumnezeu părinţi pentru o mai lesnicioasă înţelegere a Tainei Preasfintei Treimi o întrebuinţează în Teologie, iar mai ales când aduc oarecare pilde şi asemănări pentru Ziditor de la făpturi. Dar de vreme ce şi eu am scopul de a scrie despre alcătuirea primelor trei degete ale mâinii drepte, cum poate alcătuirea acestor degete a fi un chip oarecare şi o asemănare a Tainei Preasfintei Treimi, pentru aceasta cuvintele de mai sus întru mărturie le-am adus, pentru mai buna înţelegere a rânduielii şi urmării celei fireşti, prin care despre lucrul ce stă înainte, după puterea neputincioasei mele minţi, Domnul ajutând, mă voi sârgui a arăta.

Cap. 6
Despre aceleaşi

A şti se cuvine că purtătorii de Dumnezeu Părinţi spre o mai luminată înfăţişare a tainelor Preasfintei Treimi – a Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh şi a uneia şi aceleiaşi a Lor fiinţă Dumnezeiască, când dintre făpturi aduc o pildă oarecare, apoi un singur lucru anume pun înainte spre închipuirea unei fiinţe în unime, având acest lucru trei calităţi pentru înfăţişarea celor trei ipostasuri ale Unuia întru o fiinţă Dumnezeu. După cum şi mai sus zisele cuvinte mărturisesc, sufletul omului, cu cele trei calităţi ale lui – minte, cuvânt şi duh –, este asemuit cu chipul unimii Dumnezeieşti, sub înfăţişarea celor trei feţe ale Preasfintei Treimi – a Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Deci şi acest chip, adică omul, pentru reprezentarea unimii Dumnezeieşti, este cel mai apropiat şi mai cuviincios exemplu încuviinţat de sfinţi, după cum s-a spus, decât toate celelalte chipuri despre făpturi, pentru că încuviinţează Sfinţii [Părinţi] şi soarele însuşi în chipul unimii Dumnezeieşti, iară cercul lui şi razele, şi lumina – în chipul celor trei feţe ale Preasfintei Treimi, şi alte încă asemenea pilde către o oarecare mică arătare a tainelor Preasfintei Treimi, a Unuia întru o fiinţă Dumnezeu, aduc Sfinţii Părinţi. Însă întru totul desăvârşit şi neapărat chip al Unuia în trei ipostasuri Dumnezeu, între făpturi nicidecum nu se găseşte, ci numai în parte, pe cât este cu putinţă ca puţin mai limpede să se arate Taina celor trei feţe Dumnezeieşti şi unimea lor Dumnezeiască. Iar celelalte în chipurile acestora, care necuviincioase sunt întru înfăţişarea celei de mai sus zise Taine, pentru asemuirea cu ea, ca nepotrivite, se înlătură.

Cap. 7
Despre aceleaşi

Având de gând să mă apropii de acum către arătarea despre felul în care alcătuirea primelor trei degete ale dreptei poate fi un oarecare chip şi asemănare al Tainelor Preasfintei Treimi, a Unuia deofiinţă Dumnezeu, am chibzuit să cercetez mai întâi despre coşurile cu trei toarte, făcute de preacuviosul şi de Dumnezeul purtătorul părintele nostru Paisie cel Mare, cum fiecare coş cu cele trei toarte ale sale formează pe Unul într-o fiinţă Dumnezeu în trei ipostaze.
Acest purtător de Dumnezeu bărbat dar prin descoperirea lui Dumnezeu [a fost trimis] pentru îndreptarea oarecărui stareţ foarte îmbunătăţit, însă nepriceput în Sfânta Scriptură, care din neştiinţa sa a ajuns într-o asemenea erezie că pe Sfânta Treime nu Treime, ci doime zicea că este, a Tatălui şi Fiului, iar pe Duhul Sfânt Îl lăsa, spunând că Acesta nu este de la Dumnezeu. Privind la viaţa lui cea mare, mulţi oameni de rând i-au urmat relei lui credinţe şi acestei cugetări, şi învăţături, şi au ajuns într-o asemenea erezie. Deci, pentru îndreptarea acelui stareţ şi a celor ce i-au urmat lui, a făcut cu mâinile sale multe coşuri cu trei toarte şi a venit acolo unde vieţuia stareţul, dându-se drept străin, vânzător al lucrului său de mână.

Mulţi însă dintre cei ce se aflau pe lângă stareţ, următori ai netrebnicei lui învăţături şi nedreptei lui credinţe, l-au întrebat pe sfânt de coşuri, pentru ce sunt făcute cu trei toarte. Iară el, răspunzându-le lor, zicea: „De vreme ce sunt robul Preasfintei Treimi şi iubitor cu râvnă al Acesteia, de aceea şi coşurile mele în chipul Sfintei Treimi le-am făcut cu trei toarte, ca nu numai cu inima să cred şi cu gura să mărturisesc, dar şi cu lucrul meu de mână, care întruchipează Sfânta Treime, a Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, S-o proslăvesc, pentru că prima toartă este chipul lui Dumnezeu Tatăl, a doua chipul lui Dumnezeu Fiul, a treia chipul lui Dumnezeu în Duhul Sfânt. Şi precum vedeţi, iată fiecare coş are trei toarte, iară împreună una este. Aşa şi în Sfânta Treime încă trei feţe sunt, dar un singur Dumnezeu”. Prin aceste scurte cuvinte ale sale Taina Sfintei Treimi dezvăluind şi de la rătăcirea lor la calea adevărului prin multe cuvinte pline de darul Sfântului Duh aducându-i, şi prin Sfânta Scriptură întru adevărata mărturisire a Preasfintei Treimi, a Unuia adevărat Dumnezeu întărindu-i pe ei, a mulţumit lui Dumnezeu, întorcându-se în sihăstria sa.
Din această pildă a coşurilor cu trei toarte, pe care a folosit-o acest purtător de Dumnezeu părinte pentru dezvăluirea Tainelor Preasfintei Treimi a Unuia Dumnezeu, se poate înţelege că şi mâna dreaptă cu primele trei degete ale ei vădeşte aceeaşi Taină a Treimii Unuia Dumnezeu, după cum îndată vom vedea.

Cap. 8
Despre alcătuirea primelor trei degete ale mâinii drepte, cu care se înfăţişează şi se propovăduieşte Taina Preasfintei Treimi a Unuia Dumnezeu

Toţi creştinii ortodocşi ai Sfintei Soborniceştii şi Apostoliceştii Biserici, oriunde s-ar afla, după nescrisa tradiţie a Apostolilor, pun asupra sa semnul şi chipul Cinstitei Cruci cu primele trei degete ale mâinii drepte, învrednicindu-se prin asemenea alcătuire a degetelor să înfăţişeze şi să propovăduiască Taina Preasfintei Treimi a Unuia Dumnezeu. Prin asemenea preasfântă însemnare a Cinstitei Cruci, mâna dreaptă închipuieşte unitatea fiinţei, adică chipul unimii Fiinţei Dumnezeieşti, iară primele trei degete ale ei formează Preasfânta Treime, adică trei ipostasuri Dumnezeieşti, a Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Primul deget este întruchiparea Tatălui, iar arătătorul, chipul Fiului, iară mijlociul, chipul Sfântului Duh. Şi precum primul deget de-a pururea este întâiul deget şi nicidecum nu poate să fie sau să se numească nici arătător, nici mijlociu, ci în hotarele sale stă întărit şi însuşirea sa o păstrează netrecător şi neschimbat şi neclintit niciodată, aşa şi Tatăl de-a pururea este Tatăl şi nicidecum nu poate să fie sau să Se numească nici Fiul, nici Sfântul Duh, ci în hotarele Sale stă întărit şi starea Sa în ipostas o păstrează netrecătoare şi neschimbată, şi neclintită niciodată. Şi precum degetul cel arătător de-a pururea este arătătorul, şi nicidecum nu poate să fie şi să se numească nici primul deget, nici mijlociul, dar în hotarele sale stă întărit şi însuşirea sa o păstrează netrecătoare şi neschimbată, şi neclintită niciodată, la fel şi Fiul de-a pururea este Fiul şi nicidecum nu poate să fie şi să Se numească nici Tatăl, nici Sfântul Duh, ci în hotarele Sale stă întărit şi starea Sa în ipostas o păstrează netrecătoare şi neschimbată şi neclintită niciodată. Şi precum degetul mijlociu mereu este mijlociul, şi nicidecum nu poate să fie şi să se numească nici primul deget, nici arătătorul, ci în hotarele sale stă întărit şi însuşirea sa ipostatică o păstrează netrecătoare şi neschimbată şi neclintită niciodată, aşa şi Sfântul Duh de-a pururea este Duhul Sfânt şi nicidecum nu poate să fie şi să Se numească nici Tatăl, nici Fiul, dar în hotarele Sale stă întărit şi însuşirea Sa o păstrează netrecătoare şi neschimbată, şi neclintită niciodată.
Primele trei degete se numără astfel: cel dintâi deget este primul deget [degetul mare], cel de-al doilea deget este arătătorul, cel de-al treilea deget este mijlociul. Aşa şi în Sfânta Treime: cea dintâi faţă este Tatăl, cea de-a doua faţă este Fiul, cea de-a treia faţă este Duhul Sfânt. Şi precum între aceste primele trei degete o oarecare mijlocire şi amestec al altor oarecare degete nicidecum nu se află şi nu poate fi, ci aceste primele trei degete unul de altul se ţin şi sunt încă aproape unul de altul fără nici o mijlocire: primul dar deget şi, îndată lângă el, arătătorul şi, îndată lângă el, mijlociul. Iar dacă s-ar fi putut într-un fel oarecare, ca între primele trei degete să existe o oarecare mijlocire şi amestec al altor careva degete, atunci treimea degetelor îndată s-ar risipi şi, în locul treimii degetelor, s-ar face pătrimea sau cincimea degetelor.

La fel şi între cele trei feţe ale Preasfintei Treimi nicidecum nu este nici o mijlocire şi amestec al unor altor feţe şi nici nu poate fi, însă cele trei feţe una de alta se ţin şi aproape una de alta încă sunt, fără nici o mijlocire: Tatăl deci şi îndată lângă El Fiul, şi îndată lângă El Duhul Sfânt. Iar dacă s-ar fi putut într-un fel oarecare ca între cele trei feţe ale Sfintei Treimi să fie o oarecare mijlocire şi amestec al altor oarecare feţe, atunci Treimea feţelor s-ar risipi şi în loc de Treimea feţelor s-ar face pătrimea şi cincimea feţelor. De aceea între cele trei feţe ale Preasfintei Treimi nicidecum nu este nici o mijlocire şi nu poate fi.

Precum primele trei degete ale mâinii drepte – primul [cel mare] şi arătătorul şi mijlociul – trei sunt încă prin însuşirile sale, dar una cu fiinţa trupească, aşa şi cele trei ipostaze Dumnezeieşti – Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh – trei sunt cu însuşirile sale, dar una însă în fiinţa Dumnezeiască. Dar şi între primele trei degete ale mâinii drepte se păstrează o oarecare rânduială şi urmare, pentru că se zice: primul deget [cel mare] şi arătătorul şi mijlociul, dar nu, primul deget, şi mijlociul şi arătătorul, sau degetul arătător şi primul, şi mijlociul, sau degetul arătător şi mijlociul, şi arătătorul, sau degetul mijlociu şi arătătorul, şi primul, ci de-a pururea se spune: primul deget şi arătătorul, şi mijlociul, pentru rândul şi ordinea lor. Aşa şi la Sfintele trei ipostasuri în slavosloviile Bisericeşti se păstrează după rânduiala Sfântului Botez de la Hristos Mântuitorul, prin Sfinţii Săi Ucenici şi Apostoli, spusă în Evanghelie: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh” , dar nu în numele Tatălui şi Sfântului Duh şi Fiului sau în numele Fiului şi Tatălui şi Sfântului Duh, sau în numele Fiului şi Tatălui şi Sfântului Duh, sau în numele Fiului şi Sfântului Duh şi Tatălui, sau în numele Sfântului Duh şi Tatălui şi Fiului, sau în numele Sfântului Duh şi Fiului şi Tatălui, ci în numele Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Pentru aceasta cele trei Dumnezeieşti ipostaze pururea se spun: Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh, dar nu Tatăl şi Sfântul Duh şi Fiul, sau Fiul şi Tatăl şi Sfântul Duh, sau Fiul şi Sfântul Duh şi Tatăl, sau Sfântul Duh şi Tatăl şi Fiul, sau Sfântul Duh şi Fiul şi Tatăl, ci mereu, precum şi înainte s-au spus, se zice după rânduiala cea de Dumnezeu dată: Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh. Asemenea şi Dumnezeiasca Biserică preamăreşte pe Preasfânta Treime, zicând: „Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh”, dar nu Slavă Tatălui şi Sfântului Duh şi Fiului sau Slavă Fiului şi Tatălui şi Sfântului Duh, sau Slavă Fiului şi Sfântului Duh şi Tatălui, sau Slavă Sfântului Duh şi Fiului şi Tatălui, ci de-a pururea, după cum s-a spus, preamăreşte: „Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh”.
Aceasta în parte s-a arătat precum că mâna dreaptă şi alcătuirea primelor trei degete ale ei, cu care creştinii ortodocşi Semnul Cinstitei Cruci asupra sa îl închipuie, este o mică pildă a tainelor Preasfintei Treimi a unuia adevărat întru fiinţă Dumnezeu. Să se bucure deci, şi să se veselească toţi creştinii ortodocşi şi dreptcredincioşii, pentru că prin asemenea alcătuire a celor trei degete ale dreptei, însemnându-se şi spunând: „În numele Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh” sau „Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh” şi alte laude Preasfintei Treimi înălţând, precum cu inima ar crede în dreptate şi cu gurile ar mărturisi întru mântuire, aşa şi cu dreapta sa şi cu primele trei degete ale ei, se învrednicesc a lăuda şi preamări şi propovădui Taina Preasfintei Treimi, a Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, a unuia întru o fiinţă adevăratul Dumnezeu. Cu aceleaşi dar primele trei degete ale mâinii drepte Semnul Cinstitei Cruci asupra sa punând şi zicând la adunare şcu toţi împreunăţ: „Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi”, iar în singurătate, „Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, se învrednicesc să laude şi să preamăreasă şi să propovăduiască rânduiala Cuvântului lui Dumnezeu Cel deofiinţă a Sfintei Treimi, a Domnului nostru Iisus Hristos şi cea de trei zile moarte a Lui, şi cea de trei zile îngropare a Lui, şi învierea, întru mântuirea sufletelor sale şi în nădăjduirea vieţii veşnice în ceruri cu toţi sfinţii întru nesfârşite veacuri.

Cap. 9
Despre schismatica alcătuire armenească a degetelor – primul deget cu al patrulea şi al cincilea. Poate oare această alcătuire a degetelor să arate mărturisirea Tainei Preasfintei Treimi?

Pe cât de departe stă cerul de la pământ şi pe cât de departe stă Răsăritul de Apus, atâta de departe stă această răzvrătire armenească a alcătuirii din primul deget cu al patrulea şi al cincilea de aceea ca prin ea să se arate o urmă oarecare a Tainei Preasfintei Treimi. Iar dacă şi zic aceşti rătăciţi de la adevăr că şi în alcătuirea lor sunt tot trei degete şi de aceea şi ei, prin asemenea alcătuire a lor a degetelor, pot arăta Taina Preasfintei Treimi, dar care sunt însă acele trei degete ale lor? Primul deget şi al patrulea, şi al cincilea. Oare cu aceste ale voastre trei degete vă încumetaţi să mărturisiţi Taina Preasfintei Treimi? Cu cel dintâi deget – prima faţă, a Tatălui. Iar cu al patrulea deget, pe care faţă vă încumetaţi a o mărturisi? Pe a doua, a Fiului? Să nu fie! Pentru că la înfăţişarea feţei a doua, a Fiului, se ia al doilea deget, arătătorul, şi nu al patrulea. Iar cu al cincilea deget pe care faţă vă încumetaţi a o mărturisi? A treia, oare, a Sfântului Duh? Să nu fie! Pentru că la înfăţişarea feţei a treia, a Sfântului Duh, se ia degetul al treilea, mijlociul, şi nu al cincilea. Primele trei degete ale mâinii drepte se iau dară la închipuirea celor trei feţe ale Preasfintei Treimi: primul deget, în chipul primei feţe, a Tatălui; al doilea deget, arătătorul, în chipul feţei a doua, a Fiului; al treilea deget, mijlociul, în chipul feţei a treia, a Sfântului Duh. Şi cu acest fel de alcătuire a primelor trei degete ale mâinii drepte se învoieşte toată Sfânta Sobornicească şi Apostolicească Biserică, după tradiţia Apostolilor, pentru înfăţişarea Tainelor Preasfintei Treimi, a Unuia deofiinţă Dumnezeu.

Iar împotrivitorii se leapădă de Apostoliceasca alcătuire a primelor trei degete ale dreptei şi iau armeneasca alcătuire a primului deget cu al patrulea şi al cincilea: primul deget, în chipul Tatălui, iudaic au luat, iar pe Fiul şi pe Duh de Dumnezeire Îi lipseşte, precum Arie şi Macedonie, luând elineşte al patrulea şi al cincilea degete pentru înfăţişarea unor oarecare a patra şi a cincea feţe. În locul Tainelor Preasfintei Treimi a unuia Dumnezeu, bagă oarecare multă dumnezeire elinească, deoarece cu prima faţă, adică a Tatălui, oarecare a patra şi a cincea, feţe izvodind cu această a lor potrivnică de Dumnezeu alcătuire armenească a degetelor, li se pare prin aceste trei degete, primul şi al patrulea şi al cincilea, a mărturisi Taina Preasfintei Treimi. Dar nu este o asemenea mărturisire a Preasfintei Treimi, nu este! Ci este defăimare îngrozitoare şi înspăimântătoare, şi auzului celor binecredincioşi nesuferită. Căci cine dintre cei ce au mintea sănătoasă s-ar învoi la asemenea luptătoare de Dumnezeu şi păgânească cugetare, ca să primească al patrulea deget în chipul feţei a doua a Preasfintei Treimi, a Fiului, şi al cincilea deget să-l primească în chipul feţei a treia a Preasfintei Treimi, a Sfântului Duh? Au doar de ar fi intrat în el o legiune de draci, şi mintea pierzându-şi desăvârşit, şi îndrăcindu-se, ar rosti o asemenea straşnică hulă asupra Preasfintei Treimi.
Dacă ar fi ca schismaticii, ce tăgăduiesc datina Apostolilor pentru însemnarea Crucii cu alcătuirea primelor trei degete ale mâinii drepte, ar fi îndrăgit obiceiul armenesc numai pentru acea alcătuire a primului deget cu al patrulea şi al cincilea, iar în ele nu ar fi cuprinsă Taina Sfintei Treimi, atunci numai pentru lepădarea datinii Apostolilor, dar nu pentru hula lor, ar fi fost osândiţi. Dar de vreme ce stau tare în îndărătnicia lor şi se încumetă cu asemenea de trei ori blestemată şi păgânească alcătuire armenească a primului deget cu al patrulea şi al cincilea să hotărască Taina Sfintei Treimi, atunci pentru a sa născocire, a unei oarecare deosebite şi nemaiauzite Treimi, în care al patrulea deget, o oarecare a patra faţă, şi al cincilea, o oarecare a cincea faţă, plăsmuiesc, şi pentru hula lor nepocăită asupra adevăratei Preasfintei Treimi nu vor avea iertare nici în acest veac, nici în cel viitor, dar pentru vecie cu dracii vor fi osândiţi în gheena focului de dreptul Judecător Hristos Dumnezeul nostru în ziua dreptei răsplătiri după fapte.

Iar dacă schismaticii nicidecum nu pot să priceapă şi să cunoască, şi să înţeleagă că în această alcătuire armenească a primului deget cu al patrulea şi al cincilea este o straşnică defăimare asupra Preasfintei Treimi, apoi unii ca aceia nu sunt vrednici nici oameni să se numească, dar fără asemănare mai nepricepuţi decât dobitoacele şi încă fără minte sunt.

Cap. 10
Despre ereticul Martin Armeanul

Întoarce-s-ar boala pe capul ereticului Martin Armeanul, pentru că acesta primul venind în Rusia, la Kiev, a semănat pe curatul ogor al din nou luminatului popor rusesc multă neghină de suflet stricătoare a învăţăturilor sale ereticeşti, scriindu-le pe ele în douăzeci de capete, şi de pe aceste douăzeci de capete scriind o sută de cărţi, le-a împărţit la mulţi să le scrie şi le-a împrăştiat rangului preoţesc, şi i-a învăţat pe ei şi le-a tălmăcit lor de multe ori acele douăzeci de capete. Şi în capul optsprezece învaţă alcătuirea degetelor mâinii, primul deget cu ultimele două, iar cu arătătorul şi mijlociul poruncea să-şi facă cruce şi popilor, să binecuvânteze.
Şi astfel această armenească alcătuire a degetelor, cu celelalte oarecare potrivnice Soborniceştii Biserici obiceiuri, unele, din neştiinţă, parcă obiceiuri bune, în felurite părţi ale Rusiei primindu-le le ţineau. Însă n-au fost mulţi de aceia, pentru că ceilalţi, toţi ruşii în nenumărată mulţime, ţineau vechiul obicei şi în alcătuirea primelor trei degete ale mâinii drepte şi în altele, după datina Sfintei Soborniceştii Biserici, fără nici o schimbare chiar până în timpul Soborului ce a fost în vremea mitropolitului Macarie. De atunci s-a schimbat vechea datină a Sfintei Biserici de Răsărit şi în loc de a se însemna cu primele trei degete, s-a poruncit cu două, cu arătătorul şi mijlociul, a-şi face cruce şi a binecuvânta, despre care sobor puţin mai jos se vorbeşte.

Cap. 11
Din care cauză anumite Biserici cad în erezii şi în tăgăduirea datinilor apostoliceşti şi bisericeşti, fără nici o nădejde de ridicare şi îndreptare

Câtă vreme fiecare biserică aparte va urma întru totul judecăţii şi rostului şi mărturisirii credinţei ortodoxe şi datinilor Sfintei Soborniceştii şi Apostoliceştii Biserici şi va lua totdeauna îndrumare şi povaţă de la ea, atunci acea biserică, cu darul lui Dumnezeu, stă de-a pururea tare şi neclintită, fără nici o cădere. Iar când se va trufi şi se va crede pe sine a fi de voia sa întru toată ocârmuirea sa, şi va nesocoti Sfânta Soborniceasca şi Apostoliceasca Biserică, şi nu va voi să se întrebe de ea în lucruri nedumerite şi mari, iar mai vârtos în năpădirile ereticeşti, şi îndrumare întru toate de la ea nu va lua, atunci unei asemenea biserici aparte neapărat îi va urma căderea veşnică fără ridicare.

În acest fel, toată-toată marea Biserică a Etiopiei, după cel de-al treilea Sfânt Sobor Ecumenic, rupându-se de la îndrumarea şi învăţătura Soborniceştii Biserici, a căzut pentru vecie în erezia lui Nestorie, fără ridicare. Asemenea şi toată-toată Biserica Armeniei celei Mari şi celei Mici, după cel de-al patrulea Sfânt Sobor Ecumenic, rupându-se de la îndrumarea şi învăţătura Soborniceştii Biserici, a căzut pentru vecie în erezia lui Evtihie şi în alte prea multe, cumplite rătăciri, fără nici o ridicare.

Iară după Sfântul Sobor Ecumenic al şaptelea, trecând nu puţină vreme, cea mai dintâi şi mai mare Biserică Apuseană, mai vârtos decât celelalte mai sus zise biserici cu trufia sa înălţându-se până la cer şi rupându-se de la îndrumarea şi învăţătura, şi unitatea cugetării, şi buna înţelegere cu Sfânta Sobornicească şi Apostolicească Biserică şi de la toate cele patru scaune ale patriarhilor, a căzut pentru vecie în noianul ereziilor şi rătăcirilor sale şi zace în ele fără nici o nădejde de ridicare.
Iară Sfânta şi Pravoslavnica Biserică a toată Rusia, de la începutul luminării sale, pe care s-a învrednicit să o primească, cu bunăvoinţa lui Dumnezeu, de la Sfântul Scaun al Constantinopolului, urmând smereniei lui Hristos şi tare şi neclintit ţinându-se de Sfânta Sobornicească şi Apostolicească Biserică, şi întru toate înţelegere având cu cele patru scaune ale patriarhilor, petrece, cu darul lui Dumnezeu, şi până acum păzind ca lumina ochilor credinţa ortodoxă, curată şi neprihănită şi datinile Apostolilor şi obiceiurile Bisericii nemişcate, şi le va păstra până la sfârşitul lumii. Numai o singură [dată], cu îngăduinţa lui Dumnezeu, în Biserica Rusiei s-a întâmplat să fie Sobor pe vremea mitropolitului Macarie, ale cărui învăţături şi obiceiuri potrivnice lui Dumnezeu şi Sfintei Biserici, semănate de mai sus zisul eretic Martin Armeanul în Rusia şi păstrate de unii până în acel timp, li s-au părut adevăr a fi părinţilor soborului. Şi nu din trufia lor. Să nu fie! Ci numai pentru prostia lor şi pentru neştiinţă acele învăţături potrivnice, după cum s-a spus, li s-au părut adevăr a fi. Şi fără să le propună pe acestea spre judecată Soborniceştii Biserici, neîntrebând despre ele sfintele patru scaune ale patriarhilor, fără a cere sfatul lor, care câtuşi de puţin se cuvenea să fie pentru asemenea lucru mare, ci de la un oarecare eretic mincinos, scriitorul Vieţii preacuviosului Eufrosinie al Pskovului, şi încă şi cu mincinoasa şi plăsmuita mărturie despre Sfântul Meletie patriarhul Antiohiei şi Theodorit, precum că ei ar fi învăţat să alcătuiască primul deget cu al patrulea şi al cincilea, şi în ele s-ar încheia Taina Sfintei Treimi, iar cu două degete, arătătorul şi mijlociul, să urmeze a-şi face cruce şi să binecuvânteze.

Din asemenea mincinoase mărturii ademenindu-se, s-au încumetat singuri, de voia lor, fără sfatul cu Soborniceasca Biserică, să întocmească soborul său şi cartea numită Stoglav [O sută de capete], scriind în ea toate mai sus zisele învăţături potrivnice Sfintei Biserici, şi pe cei ce nu le ţin pe acelea i-au dat anatemei, în care au scris şi despre aceea ca să-şi facă cruce cu două degete, zicând: „Iar dacă cineva nu-şi face cruce cu două degete, precum şi Hristos, să fie blestemat, după cum au spus şi Sfinţii Părinţi”. Şi astfel, părinţii acestui Sobor, în locul aceleia, ce până la vremea lor o mică parte din popor se însemna cu două degete, un asemenea al său nechibzuit jurământ au făcut, încât nenumărată mulţime de popor creştin, temându-se de jurământul lor, au lăsat Semnul Cinstitei Cruci cel cu primele trei degete, după datina Apostolilor, şi au început a-şi face cruce cu două degete, şi au luat şi celelalte obiceiuri, potrivnice datinii Apostolilor.
Dar de vreme ce o asemenea alunecare în Sfânta Biserică a Rusiei s-a petrecut nu din înălţare şi trufie sau împotrivire către Soborniceasca Biserică, ci de la cea mai de pe urmă prostie şi nesocotinţă a părinţilor acesteia, de aceea şi Dumnezeu preamilostivul nu a lăsat în această alunecare să rămână pe vecie Sfânta Biserică a Rusiei. Ci, cu darul Său, l-a luminat pe domnitorul ţar Aleksei Mihailovici singur stăpânitor a toată Rusia şi pe preasfinţitul patriarh Nikon şi pe tot sfinţitul sobor, şi i-a învrednicit pe ei cu râvna sa Dumnezeiască, ca să se sârguiască din tot sufletul, în unire cu Soborniceasca Biserică şi preasfintele patru scaune ale patriarhilor, să îndrepte atât cărţile bisericeşti cu cele vechi greceşti şi slavoneşti, cât şi soborul cel de o sută de capete şi toate ale lui potrivnice Sfintei Biserici obiceiuri, şi blestemul lui prin Sfântul Sobor a-l desfiinţa şi a-l strica şi a-l nimici, şi în nefiinţă a le aduce, şi iarăşi a înnoi vechile şi apostoliceştile datini şi obiceiuri ale Soborniceştii Pravoslavnice Biserici a Răsăritului, care şi cu însăşi fapta a urmat, cu darul lui Hristos. Încă şi cărţile bisericeşti s-au îndreptat şi obiceiurile vechi şi datinile Apostolilor păzite de Apostoliceasca Soborniceasca Biserică s-au înnoit şi în loc de semnul Armenesc al Crucii celei de două degete, iarăşi au început creştinii ortodocşi cu primele trei degete ale mâinii drepte să pună asupra sa Semnul Cinstitei Cruci, după datina Apostolilor. Şi bucurie negrăită a fost pentru aceasta în toată Pravoslavnica Biserică a Rusiei şi a tot poporul ortodox iubitor de Hristos din toată Rusia, pe care, din pornirea sa, nerăbdând diavolul, ce pentru mândria sa a fost aruncat din ceruri, a dobândit pe oarecare din rânduiala preoţească şi monahicească, nebuni şi dascăli mincinoşi, drept vase ale sale întru toate ascultători, care ţinându-se de acel sobor de o sută de capete, trufindu-se cu mândrie diavolească şi dezbinându-se de la Sfânta Soborniceasca şi Apostoliceasca Biserică, au căzut pentru vecie în schismă cu prăbuşire netămăduită şi s-au ridicat între ei felurite şi multe răzvrătiri, şi au stricat cu ele mare mulţime de popor rusesc. Din aceasta se poate înţelege cum că acel sobor de o sută de capete, aşezat samavolnic şi cu de la sine putere, fără sfatul Soborniceştii Biserici, prin cele ce au fost legiuite, de câte căderi pentru vecie în schismă a sufletelor creştineşti s-a făcut vinovat?

Cap. 12
Socotinţa cuvintelor Soborului de o sută de capete, care zice:
„Iar dacă cineva nu-şi face cruce cu două degete, precum şi Hristos, să fie blestemat, după cum au spus şi Sfinţii Părinţi”

Aceste cuvinte: „Iar dacă cineva nu-şi face cruce cu două degete”, sunt plăsmuire Armenească, pentru că ei îşi fac cruce cu două degete, după cum am mai vorbit despre aceasta de mai multe ori.
Iar aceste cuvinte: „Precum şi Hristos”, adică „precum şi Hristos Şi-a făcut cruce”, sunt neadevărate şi defăimătoare. Neadevăr deci, pentru că despre aceasta nu se găseşte mărturie în Evanghelii, iar defăimătoare – deoarece doar ca pe un simplu om a fi Îl înfăţişează pe Hristos, şi nu ca pe Dumnezeu-om. Aş fi vrut să-i întreb pe acei ce cred astfel: Când Şi-a făcut Hristos cruce cu două degete, înainte oare de Preacinstitele Sale Patimi, şi înainte de Cruce? Dar aceasta nicidecum nu este adevărat, pentru că despre Crucea Lui se aminteşte în timpul Preacinstitelor Lui Patimi, dar nu înainte de patimi. Au poate după învierea Sa Şi-a făcut Cruce cu două degete? Dar şi aceasta nicidecum nu este adevărat, pentru că nu avem nici despre aceasta mărturie. Au poate după Înălţarea Sa, când şedea de-a dreapta Tatălui, a început să-Şi facă cruce cu două degete, şi până acum Îşi face cruce? Pentru că părinţii Soborului de o sută de capete presupun că şi acum îşi face cruce. Dar cine va fi atât de nebun să gândească despre Dumnezeu-omul, Hristos Dumnezeul, de-a dreapta Tatălui şezând, ca despre un simplu om ce are nevoie de Semnul Crucii? Nicidecum, pentru că aceasta departe este de adevăr şi este o nesocotită născocire omenească, întemeiată pe nisipul deşertăciunii omeneşti.
Ca unor oameni simpli, neîmpărtăşiţi de Dumnezeire după Dumnezeire, Sfinţilor Apostoli li se cuvine să întrebuinţeze Semnul Crucii, dar nu pe vremea petrecerii lor cu Domnul, pentru că pe atunci nu era încă Crucea Domnului chiar până la Patimile Domnului, ci încă şi atunci când le vorbea Domnul de Patimile Sale, ei nu înţelegeau Cuvântul, pentru că a fost ascuns pentru ei. Dar după Înălţarea Domnului au început Sfinţii Apostoli a face asupra lor Semnul Cinstitei Cruci cu primele trei degete ale mâinii drepte şi precum singuri făceau, aşa şi tuturor celor ce credeau în Sfânta Treime, au lăsat prin cuvântul său să facă. Şi cu asemenea Semn al Crucii se însemnau şi toţi sfinţii, şi toţi creştinii ortodocşi şi până acum se însemnează, cu darul lui Hristos, întrebuinţând acest Semn al Crucii ca o armă nebiruită spre alungarea diavolului şi a tuturor duhurilor celor nevăzute, şi spre izbăvirea de toate patimile, şi spre tămăduirea tuturor neputinţelor, şi spre sfinţirea sufletului şi trupului. Iară Hristos Mântuitorul, Care nu este un simplu om, ci Dumnezeu şi Om fiind, nicidecum nu avea şi nu are nevoie de aceasta, nici de cea de două, nici de cea de trei degete însemnare a Crucii întru oarecare ajutor sieşi şi apărare de puterile potrivnice, dar El singur dă ajutor în toate nevoile şi trebuinţele tuturor celor ce cu credinţă şi dragoste şi cu însemnarea Cinstitei Cruci cheamă Preasfântul Său nume.
Iar dacă cineva cu zicere ar pretinde că aceste cuvinte ale părinţilor Soborului de o sută de capete sunt adevărate şi vrednice de crezut încă, precum că Hristos îşi făcea cruce cu însemnarea cea de două degete a Crucii, atunci acela să ştie cu încredinţare că Îl face pe Hristos, Dumnezeul-Om, un simplu om şi pătimaş, şi neputincios, care are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu şi de aceea cu Semnul Crucii, ca şi toţi oamenii de rând, Îşi face cruce. Şi o asemenea minte deşartă cade neapărat în erezia nestoriană, pentru că de trei ori blestematul Nestorie spune aceste vorbe de ruşine, precum că Hristos Dumnezeu ar fi un om de rând, şi nu Dumnezeu. Dar să se abată boala pe capul nepocăiţilor schismatici ce rostesc o asemenea hulă nestoriană asupra lui Hristos-Dumnezeu. Iară noi cu toată Biserica lui Dumnezeu mărturisim precum că Hristos Mântuitorul, Dumnezeu-Om fiind, nicidecum nu a întrebuinţat-o, nici cea de două degete, armenească, nici cea de trei degete, ortodoxă, însemnare a crucii, ci, cu darul Său, a dat prin Sfinţii Apostoli Bisericii Sale Sfinte o armă nebiruită – însemnarea Sfintei Cruci cu cele trei degete.
Să socotim dară şi ultimele cuvinte ale părinţilor Soborului de o sută de capete, zicând: „după cum şi Sfinţii Părinţi au zis”. Ce au zis? „Iar dacă cineva nu-şi face cruce cu două degete, precum şi Hristos, să fie blestemat”, adică, cum am zice noi: dacă cineva nu-şi face cruce cu două degete, precum şi Hristos, să fie blestemat! Aceasta şi Sfinţii Părinţi au spus. Dar care sunt încă acei Sfinţi Părinţi, ce au spus acestea, ca un lucru ce nu se poate dovedi, au trecut sub tăcere. Şi cum s-ar fi încumetat Sfinţii Părinţi să rostească o asemenea hulă, după cum s-a mai arătat, asupra lui Hristos Dumnezeu, nicidecum nu este cu putinţă nici a-ţi trece prin gând, deoarece cuvintele mai sus zisului Sobor de o sută de capete sunt încă întemeiate pe neadevăr şi defăimare, iară cuvintele Sfinţilor Părinţi sunt pline de înţelepciunea Sfântului Duh şi sunt încă întemeiate pe adevărata cunoştinţă a Dumnezeieştii Scripturi.

Cap. 13
Despre ereticul Martin Armeanul

Ereticul Martin Armeanul, cel dintâi dezbinator al unora din poporul pravoslavnic al Rusiei, aduce drept mărturie despre alcătuirea degetelor pentru însemnarea Cinstitei Cruci pe Preafericitul Theodorit, zicând aşa: „Theodorit Preafericitul zice: «Dacă puterea Crucii este mare, aceasta este pentru că îndoind primul deget cu ultimele două, iară cu două degete, cel de sus [arătătorul] şi mijlociul, adunându-le împreună, întinzându-le aşa, se însemnează şi se binecuvântează»”. Dar aduce şi altă mărturie, a Soborului din Efes, zicând: „Asemenea şi Părinţii Soborului din Efes în a sa Pravilă Sobornicească, cu jurământ, au zis aşa: „Iar dacă cineva nu-şi face cruce cu două degete, precum şi Hristos, să fie blestemat”.
Aceste mărturii despre însemnarea Crucii, aduse de ereticul Martin Armeanul, nicidecum nu sunt însă adevărate, ci încă mincinoase, care nici în cărţile Preafericitului Theodorit, nici în Pravilele Soborului din Efes nu se găsesc. Ci ereticul acesta, acest fiu al diavolului şi tatăl minciunii, pentru înşelăciunea celor ce i s-au plecat, singur le-a născocit. Şi aceasta este clar că şi părinţii Soborului de o sută de capete au luat de la acest eretic mincinoasa mărturie, ca pe o Pravilă Sobornicească a Părinţilor Soborului din Efes, cu jurământ, ce spune din cuvânt în cuvânt: „Iar cine nu-şi face cruce cu două degete, precum şi Hristos, să fie blestemat!” Ci să se abată minciuna şi hula de capul acestui de trei ori blestematului eretic, cu a cărui mincinoase şi defăimătoare şi de el singur născocite asemenea cuvinte s-au ademenit şi părinţii Soborului de o sută de capete şi, părându-li-se ele a fi adevăr, le-au scris din cuvânt în cuvânt, adăugând de la ei aceste cuvinte: „După cum au spus şi Sfinţii Părinţi”, adică Părinţii Soborului din Efes. Dar negăsind cuvintele acestea în Pravilele Soborului din Efes, n-au îndrăznit pe el (pe Soborul din Efes) să-l şi numească, ci numai aşa, cu nehotărâre, au zis: „După cum au spus şi Sfinţii Părinţi”. Iar schismaticii, punând mincinoasele şi defăimătoarele cuvinte ale Soborului de o sută de capete în dogma credinţei lor, s-au dezbinat de Soborniceasca Biserică cu decădere netămăduită, fără ridicare.

Deci, mai sus zisul eretic aduce mărturie mincinoasă despre însemnarea cea cu două degete a Crucii, după Preafericitul Theodorit şi Părinţii Soborului din Efes, iar schismaticii îl numesc pe un oarecare Theodorit şi pe Sfântul Meletie patriarhul Antiohiei. Dar Preafericitul Theodorit, ale cărui scrieri toate sunt publicate la noi în limba greacă, în toate cărţile sale despre însemnarea Crucii cu două degete nicidecum, nimic n-a scris. Iar despre Sfântul Meletie îndată se va zice.

Cap. 14
Despre arătarea a trei degete şi a unuia, cu care Sfântul Meletie a înfăţişat Taina Preasfintei Treimi şi a Unuia Dumnezeu. Din Viaţa acestui sfânt

Dorind toţi oamenii a li se face cunoscut de ce fel de mărturisire este noul lor arhiepiscop şi pentru aceasta supărându-l, a făcut Sfântul Meletie în Biserică propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu către poporul de credinţă ortodoxă, întărită la cel dintâi Sobor ecumenic din Nicheea, lăudând şi mărturisind a fi Tatăl, Fiul deofiinţă, de o fire, deopotrivă, nefăcut, dar Ziditorul a toată făptura. Aşa învăţând Sfântul cu glas tare pe popor, arhidiaconul bisericesc al Antiohiei, care era de erezie vrăjmăşit, apropiindu-se către arhiepiscopul său, i-a astupat cu mâna sa gura ca să nu mărturisească, să nu-i înveţe credinţa cea dreaptă. Iară Sfântul, având gura astupată cu palma arhidiaconului, a întins mâna sa către popor şi cu degetele mâinii, cu glas mult mai dulce decât graiul gâtlejului, mărturisea Sfânta Treime, pentru că mai întâi a arătat trei degete, înfăţişând trei feţe Dumnezeieşti, apoi, pe acelea îndoindu-le, numai cu un singur deget arăta, unul în trei, închipuind Dumnezeirea. Iar arhidiaconul văzând acestea, lasă gura Sfântului, apucă mâna, de la o asemenea închipuire cu degetele a Sfintei Treimi. Dar Sfântul având slobodă gura, cu limba şi cu graiul (având ţinută mâna), binecuvânta Treimea în unime şi unimea în Treime şi povăţuia poporul ce-l asculta ca să se ţină cu putere de mărturisirea cea întărită la Soborul de la Nicheea, înştiinţând însă cum că acel ce se leapădă de dogmele Soborului de la Nicheea, acela foarte rătăcit este de la adevăr.

Şi acestea s-au petrecut îndelung, că acel arhidiacon ba gura Sfântului îngrădea, oprindu-i vorbirea, ba mâna-i ţinea, nelăsându-l să înfăţişeze cu degetele Treimea, iară Sfântul, când cu gura, când cu degetele, arăta clar poporului mărturisirea sa ortodoxă. Atunci drept-credincioşii, numiţi de eretici Evstatieni, s-au bucurat cu bucurie negrăită, văzând în Scaunul Apostolicesc un asemenea arhiereu cucernic, şi strigau de bucurie, ajutând păstorului lor în Mărturisirea Ortodoxă .

A Preafericitului Theodorit, episcopul Chirului, din „Bisericeasca istorie”

Marele Meletie şi în pravilele Teologiei arăta dreptatea, pe care a întrebuinţat-o ca pe un oarecare fir al adevărului, şi de cele ce erau de prisos, şi de cele lipsă ferindu-se. Cu laudă multă de mulţi fiind lăudat, şi pe scurt să le aducă învăţătură acelora ce l-au rugat, trei degete arătând, apoi două îndoind şi unul făcând, a slobozit acel mult lăudat glas: „Trei sunt încă de înţeles, dar ca despre unul vorbim” (Cartea a doua, cap. 27, Pentru arătarea degetelor).

Din „Bisericeasca istorie” a lui Sozomen

De vreme ce a venit Meletie în Antiohia, s-a spus la multă lume să se adune dintre cugetătorii lui Arie şi dintre cei ce se alăturaseră lui Paulin, unii deci, vrând să-l vadă pe acest bărbat, pentru că era mult lăudat şi înainte de venirea lui, unii însă vroiau să înţeleagă ce, adică, le va spune şi ce fel de socotinţă are să le dea, fiindcă se zvonise de acum că este cel ce laudă dogmele celor ce în Nicheea se adunaseră. Cele ce s-au împlinit şi mărturie sunt, pentru că la început deci a rostit aşa-numitele Cuvinte de învăţătură către popor, iar la sfârşit, mai învederat, a glăsuit că de aceeaşi fiinţă cu Tatăl şi Fiul este.

Se spune că s-a strecurat un arhidiacon, ce era pe atunci de la aşezarea de acolo, şi că acesta, punând mâna, i-a astupat gura vorbitorului. Iară el cu mâna mai limpede decât graiul acea înţelegere o însemna. Şi trei unimi de degete pentru încredinţare întinzând, din nou iarăşi pe acestea adunând şi unul adevărat arătând, cu acest chip al mâinii învăţa mulţimea că cei ce şovăiau în cugetarea lor şi a vorbi au încetat. Şi precum că, dumerindu-se arhidiaconul, l-a apucat de mână, lăsându-i gura, iar acesta, slobozit fiind cu limba, încă mai luminat cu glas tare arăta înţelegerea sa şi de cele rânduite în Nicheea îndemna să se ţină, şi îi încredinţa pe cei ce ascultau că a cugeta altfel este împotriva adevărului. Iar de vreme ce acelaşi să vorbească ori de mână nu-l lăsa, pe rând, cât se putea împotriva piedicii arhidiaconului, atunci şi disputa a fost între amândoi puţin de nu asemenea unei fapte atotbiruitoare, foarte [tare] strigând eustatienii şi bucurându-se, şi săltând, iară arienii posomorâţi erau (Partea a patra, cap. 28).

Din „Istoria bisericească” a lui Meletie, mitropolitul Atenei

Ales fiind dumnezeiescul Meletie dintre toţi ceilalţi, câţi erau în Antiohia, şi luând scaunul, a dat mulţimii adevărata închinare Cuvântului lui Dumnezeu şi cu fapta, şi cu graiul, pentru că rugat fiind de oameni ca să le dea lor o scurtă învăţătură despre Sfânta Treime, trei degete ale mâinii sale arătând, apoi adunând două, şi lăsându-le pe celelalte, cu mult lăudatul său glas a rostit: „Trei sunt încă de înţeles, dar ca despre unul vorbim” (pagina 349).

Iată că învederat s-a arătat şi din Viaţa Sfântului Meletie arhiepiscopul Antiohiei, şi din Bisericeştile istorii, ale lui Theodorit şi Sozomen, şi Meletie Atenianul despre arătarea celor trei degete, pe care poporului din Antiohia le-a arătat Sfântul Meletie, arhiepiscopul Antiohiei, în chipul celor trei ipostasuri dumnezeieşti, a Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, iară prin îndoirea a două din ele, alcătuind un singur deget, unimea fiinţei lor dumnezeieşti. Iară de la asemenea arătare a celor trei degete şi a unuia, nicidecum nici o adeverire şi mărturie nu pot avea schismaticii pentru răzvrătita şi armeneasca însemnare a crucii celei de două degete. Şi de aceea în zădar îl aduc pe acest sfânt întru mărturia însemnării crucii cu două degete, pentru că nu întru însemnarea crucii, ci întru arătarea Tainelor celor trei ipostasuri dumnezeieşti a arătat trei degete, iară un deget întru arătarea unimii fiinţei dumnezeieşti.
Şi această arătare a degetelor numai în Antiohia a fost, după cum toate Istoriile bisericeşti mărturisesc. Însă ea şi după mulţi ani, în timpul Soborului al doilea ecumenic, a doua oară, de către acelaşi Sfânt a fost făcută, arătarea către popor a degetelor. Dar despre aceasta în Istoriile bisericeşti nicidecum nu se găseşte scris. Numai în Viaţa acestui sfânt în limba slavonă se află despre acestea povestire, pe care din cuvânt în cuvânt o şi aduc :

„La acel Sobor adică, la cel de-al doilea ecumenic, Sfântul Meletie i-a uimit pe toţi cu acest minunat semn. Când arienii necreştineşte cugetau despre Sfânta Treime şi defăimau preacinstita credinţă cu stricata lor învăţătură, atunci, ridicându-se acest dumnezeiesc bărbat, le-a arătat oamenilor celor ce cereau de la el grabnică învăţătură, trei degete, închipuirea celor trei feţe ale Sfintei Treimi, apoi două degete unind şi unul îndoind, a binecuvântat oamenii şi a ieşit din el foc ca un fulger, şi acel mult lăudat glas a slobozit: „Trei ipostasuri înţelegem, dar despre o singură fiinţă vorbim”. Astfel, pe toţi i-a uimit, pe eretici i-a ruşinat, iar pe drept-credincioşi i-a întărit în credinţa ortodoxă.
Până aici din Viaţa Sfântului Meletie.

Acest Sfânt Meletie, având în Antiohia gura astupată cu mâna arhidiaconului şi neputând vorbi, pentru marea trebuinţă a arătat către popor primele trei degete pentru înfăţişarea celor trei feţe ale Preasfintei Treimi, apoi îndoind două, a arătat un deget, pentru înfăţişarea unimii lor dumnezeieşti. Iar în vremea celui de-al doilea Sobor o asemenea trebuinţă nu avea, pentru că nimeni nu-i astupa gura lui, putea nestingherit cu gura şi cu limba, precum şi toţi dascălii Sfintei Biserici, să propovăduiască taina feţelor Preasfintei Treimi şi unimea dumnezeirii lor. Iar dacă acesta este adevăr, precum că şi fără trebuinţă numai cu degetele să arate poporului taina aceasta, atunci se cuvine ca la fel, în acelaşi chip, să arate degetele, după cum le arătase şi în Antiohia, dar nu în chip deosebit, precum la soborul al doilea. Căci acolo arătase trei degete, întruchiparea Preasfintei Treimi, iar apoi două îndoind, un deget a arătat întruchiparea unimii dumnezeieşti.
Iară aici, iarăşi, la fel trei degete a arătat, întruchiparea Preasfintei Treimi. Apoi, dimpotrivă, două degete unind şi unul îndoind. Pentru una şi aceeaşi taină aceste înştiinţări nu sunt unul şi acelaşi fel de arătare a degetelor, dar deosebit. Pentru că acolo două degete îndoind, una arata, iar aici două degete unind şi unul îndoind. Este mare deosebire între prima arătare a degetelor, cea din Antiohia, şi a doua, de la acel sobor.

Dacă ar fi ştiut Sfântul Meletie că prin unirea a două degete şi a unuia către ele îndoit, ar putea înfăţişa unimea dumnezeiască, atunci nu ar fi îndoit două degete, unul arătând, pentru închipuirea unimii dumnezeieşti. Dar văzând acest bărbat purtător de Dumnezeu că numai prin trei degete poate mărturisi cele trei feţe ale Sfintei Treimi, şi că prin unirea lor nu poate mărturisi unitatea dumnezeiască (pentru că nimeni nu poate uni cele trei degete astfel ca printr-o asemenea unire să fie parcă contopite într-un singur deget, că acelea vor rămâne trei degete, dar nu unul), de aceea şi acest Sfânt, văzând că prin contopirea a trei degete nu poate arăta unimea dumnezeiască, două degete a îndoit, lăsând un deget să stea drept în chipul Uneia în trei ipostasuri Dumnezeiri.
În timpul celui de-al doilea sobor ecumenic însă, în loc de un singur deget, cu două unite şi unul către ele îndoit, adică cu trei degete, înfăţişa unitatea fiinţei Preasfintei Treimi. Şi pentru aceasta găsesc că este de mirare că despre unul şi acelaşi lucru, a unuia şi aceluiaşi sfânt, arătarea degetelor fiind în Antiohia şi în Ţarigrad, între sine nu se unesc. Şi în Istoriile bisericeşti este descrisă prima, ce a fost fără minune, iar a doua, cu minunea cea mai presus de fire proslăvită, nu se aminteşte. Numai în Viaţa acestui sfânt, în limba slavonă, se găseşte la sfârşit, dar de unde este luată, mărturie nu este. Iară Viaţa acestui sfânt în limba greacă, din care s-ar putea dezlega nedumerirea noastră, la noi nu se află.

Se mai cuvine încă să cercetăm şi pentru binecuvântarea acestui Sfânt Meletie, cu care la al doilea sobor din Ţarigrad a binecuvântat oamenii. Cum a fost, cu trei degete, precum înţeleg creştinii ortodocşi, sau cu două, precum schismaticii judecă, dar mai vârtos nebunii grăiesc? Iar dacă cu două degete a binecuvântat oamenii, după cum li se pare schismaticilor, atunci cum de s-a încumetat să sloboadă el mult lăudatul glas: „Trei ipostasuri înţelegem, dar despre o fiinţă vorbim”. Pentru că două degete nicidecum nu pot să înfăţişeze trei ipostasuri, la fel şi unimea fiinţei, ci numai, după cum schismaticii socotesc, două fiinţe înfăţişează – dumnezeirea şi omenirea, fără faţa unuia Hristos, deoarece unimea feţei lui Hristos cu două degete nu se poate înfăţişa, ci numai dumnezeirea şi omenirea, fără faţa lui Hristos, care, cu două degete, după cum am spus, nu poate fi înfăţişată. Şi se cuvenea acestui sfânt, după părerea schismaticilor, binecuvântând oamenii cu două degete, să sloboadă un asemenea glas: „Două, deci, fiinţe a dumnezeirii şi a omenirii, fără faţa lui Hristos, înţelegem, însă una faţa Lui în dumnezeire şi omenire cu două degete nu o putem înfăţişa”.
Iar dacă cu trei degete, adică două unite şi unul către ele îndoit, precum drept-credincioşii cugetă, a binecuvântat Sfântul Meletie oamenii, atunci întru minunăţie şi mult lăudatul său glas a slobozit: „Trei ipostasuri înţelegem, dar despre unimea fiinţei vorbim – trei ipostasuri cu trei degete înfăţişând, iar unitatea fiinţei cu una mâna dreaptă”. Iar aşa o binecuvântare a acestui sfânt, când a binecuvântat oamenii cu trei degete, nu era după obiceiul arhieresc, pentru că arhiereii şi preoţii binecuvântau oamenii cu toate cinci degetele, care înseamnă Iisus Hristos. A fost însă după obiceiul tuturor creştinilor ortodocşi care însemnează cu primele trei degete ale mâinii drepte Semnul Cinstitei Cruci, şi asupra sa, şi pe mâncarea şi băutura sa şi pe celelalte lucruri, pe care Dumnezeu l-a şi proslăvit prin acea mai presus de fire minune: „Pentru că foc a ieşit de la el ca un fulger. Astfel pe toţi i-a uimit, pe eretici i-a ruşinat, iar pe drept-credincioşi i-a întărit în credinţa ortodoxă”.

Învederat deci s-a arătat cum că şi aceea a Sfântului Meletie binecuvântare a oamenilor cu trei degete întăreşte şi laudă însemnarea crucii a drept-credincioşilor cea de trei degete, iar pe acea schismatică şi armenească de două degete însemnare a crucii o răstoarnă şi o ruşinează ca pe o înşelare şi rătăcire. Şi astfel toată zidirea lor putredă, întărită pe închipuita de ei mincinoasa binecuvântare cu două degete a oamenilor de către Sfântul Meletie, ca pe nisipul acelei oarbe a lor neînţelegeri întemeiată, se prăbuşeşte cu mare cădere şi întru totul se risipeşte.

Cap. 15
Pentru două degete şi o singură mână – ce însemnează? Din Cartea I a Preacuviosului părintelui nostru Petru Damaschin

„Şi iarăşi în ce fel prin însemnarea Cinstitei şi de Viaţă făcătoarei Cruci se alungă dracii şi felurite neputinţe este un lucru cunoscut de toţi, fără cheltuială şi fără osteneală şi, deci, laudele ei cine ar putea să le numere? – zice Sfântul Efrem. Iar însemnarea sfintei ei înfăţişări ne-au dat-o nouă Sfinţii Părinţi, ca să-i contrazicem pe necredincioşi şi eretici. Deci precum două degete şi o mână ne arată pe Dumnezeul nostru Iisus Hristos răstignit, cunoscut în două firi şi într-un ipostas, iară [mâna] dreaptă, puterea Lui cea fără de sfârşit, amintindu-ne şi despre cea de-a dreapta Tatălui şedere. Şi de sus începând, din ceruri, către noi a Lui coborâre şi iarăşi din partea dreaptă la stânga alungă deci pe vrăjmaşi şi arată, precum cu nebiruita Sa putere Dumnezeu l-a biruit pe diavol, ca pe unul ce este la stânga şi fără putere, şi întuneric”.

Până aici sunt încă Cuvintele Sfântului Petru Damaschin, pe care din două cărţi greceşti, manuscrisă şi tipărită, din cuvânt în cuvânt le-am tradus.

Cuvintele acestea ale Sfântului Petru Damaschin întotdeauna le-am înţeles şi le înţeleg că nu despre aceea vorbeşte sfântul, cum că s-ar cuveni creştinilor ortodocşi să închipuie asupra sa însemnarea Cinstitei Cruci cu două degete. Să nu fie! Pentru că toţi creştinii ortodocşi de la începutul propovăduirii Evangheliei au luat de la Sfinţii Apostoli nescrisă datină, cum că cu primele trei degete ale mâinii drepte să pună asupra sa semnul Cinstitei Cruci întru mărturisirea Preasfintei Treimi. Cu acest fel de Cruce s-au şi însemnat şi se însemnează, şi se vor însemna până la sfârşitul lumii, cu darul lui Hristos, fără nici o schimbare. Ci precum a fost obiceiul la creştinii ortodocşi – şi cu trei degete, cu acesta şi se însemnează, şi cu două degete, cu acesta nu se însemnează, şi cu un deget, cu acesta, de asemenea, nu se însemnează – în aer, pentru alungarea dracilor, şi pe trupul său, şi pe mădularele trupului, spre alungarea neputinţelor şi a multor feluri de boli, se face semnul Cinstitei şi de Viaţă făcătoarei Cruci. Iar însemnele sfintei sale înfăţişări, adică ce semne are asemenea Sfântă Cruce, Sfinţii Părinţi ni le-au dat nouă, ca să putem să-i contrazicem pe necredincioşi şi eretici, deoarece necredincioşii nicidecum nu cred în privirea Cuvântului lui Dumnezeu, adică în înomenirea Lui, şi zic: „Unul şi acelaşi Hristos, adică una şi aceeaşi faţă a Lui, cum poate fi Dumnezeu şi Om sau în dumnezeire şi în omenire?” Şi nedumerindu-se de aceasta, nu cred, şi necrezând, defăimează. La fel şi ereticii evtihieni, şi cei ce i-au urmat pe ei, pentru privirea Cuvântului lui Dumnezeu, adică înomenirea Lui, cu răutate şi stricat, numai o fire din cele zidite din dumnezeire şi omenire a lui Hristos cu ocară o mărturisesc, dar nu două firi ale lui, dumnezeirea şi omenirea, cu cele două însuşiri fireşti ale lor.

Căci vor putea drept-credincioşii creştini şi cu cuvântul adevărului să închidă gura ereticilor şi necredincioşilor, şi în chip neînduplecat să dovedească şi să-i încredinţeze pe ei, precum că Cuvântul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, este Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, Unul şi acelaşi este, şi nu doi. Unul şi acelaşi ipostas a Lui a fost mai înainte de înomenire simplu şi nezidit, precum şi ipostasul lui Dumnezeu-Tatăl simplu este şi nezidit, şi ipostasul Sfântului Duh simplu este şi nezidit. După întrupare însă, unul şi acelaşi ipostas al Fiului, care a fost simplu, după cum s-a spus, şi nezidit, s-a întrupat din dumnezeire şi omenire.

De aceea Sfinţii Părinţi au dat creştinilor ortodocşi aceste însemne ale înţelesului Sfintei Cruci. Primul asemenea înţeles al însemnului Crucii este, dar, că două degete şi o mână îl înfăţişează pe Iisus Hristos, Dumnezeul nostru răstignit, cunoscut în cele două firi şi un ipostas. Al doilea înţeles, că [mâna] dreaptă ne aminteşte de puterea Lui cea nesfârşită şi de cea de-a dreapta Tatălui şedere. Iar al treilea înţeles, că dreapta, de sus începând să facă însemnul Crucii în jos şi iarăşi din partea dreaptă spre stânga, ne înfăţişează pogorârea din ceruri a lui Hristos către noi, cu care alungă vrăjmaşii, precum cu nebiruita Sa putere Dumnezeu 1-a biruit pe diavol ca unul ce este la stânga lui şi fără putere, şi întuneric.
Aceste însemne ale înţelesului Crucii le-au dat Sfinţii Părinţi creştinilor ortodocşi, care cu cuvântul adevărului şi cu chip atât de învederat s-au sârguit a-i încredinţa pe necredincioşi şi eretici despre tainele Cuvântului lui Dumnezeu, grăind parcă aşa către ei: „Dacă voi cuvântului adevărului pe care vi-l propovăduim nu vă plecaţi şi nu ne credeţi pe noi, cei ce vă spunem că Dumnezeul nostru Iisus Hristos în două firi şi un ipostas se cunoaşte şi mărturisit se face, atunci priviţi la chipul cel neîndoielnic şi văzut, pe care vi-l înfăţişăm vouă. Iată vă arătăm vouă mâna noastră dreaptă cu două degete întru dovedirea tainei privirii Cuvântului lui Dumnezeu, adică a înomenirii Lui, mâna noastră dreaptă una fiind, un singur ipostas al lui Dumnezeu, al Cuvântului Domnului nostru Iisus Hristos, ne înfăţişează, iară cele două degete ale ei ne înfăţişează cele două firi ale Lui, cea dumnezeiască şi cea omenească. Şi precum mâna noastră, deşi are două degete, nu poate fi două mâini, ci una şi aceeaşi este, aşa şi un ipostas al Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, cu toate că are două firi, cea dumnezeiască şi cea omenească, nu poate fi în două ipostasuri, dar este în unul şi acelaşi ipostas de-a pururea, născut din dumnezeire şi omenire, şi în dumnezeire şi omenire de toată făptura cea văzută şi nevăzută fiind închinat şi slăvit în veci”.

Astfel propovăduind drept-credincioşilor şi cu un chip atât de vădit arătând către necredincioşi şi eretici, din două se întâmpla una, ori câte puţin cunoşteau adevărul şi treceau la credinţa creştinească ortodoxă, ori, neavând ce răspunde împotriva adevărului, se îndepărtau ruşinaţi.

Iată, s-a arătat cum Sfântul Petru Damaschin prezintă o mână şi două degete din două pricini: una, precum că prin închipuirea Crucii se alungă dracii şi neputinţele, iară alta ca, arătându-le creştinii ortodocşi necredincioşilor şi ereticilor o mână cu două degete într-un asemenea învederat chip, să-i încredinţeze pe dânşii pentru un singur ipostas al lui Hristos Dumnezeu în două firi, în cea dumnezeiască şi în cea omenească, dar nu pentru ca să însemneze asupra sa Cinstita Cruce cu două degete. Şi de aici încă se mai poate înţelege luminat şi aceasta – că, vorbind acel sfânt despre însemnul Crucii, nicidecum nu pomeneşte nici fruntea, nici pântecele, nici umărul drept, nici cel stâng, pentru că tuturor le este obişnuit de însemnarea crucii asupra sa ca să ne înveţe aşa: că binecredincioşii creştini îşi fac cruce însemnând pe fruntea sa şi pe pântece, şi pe umărul drept, şi pe stângul. Sfântul însă parcă nu despre o asemenea însemnare a crucii vorbeşte, pentru că nimic despre acestea, adică despre frunte şi pântece şi celelalte nu pomeneşte, dar despre însemnarea crucii în aer şi pe trup pentru alungarea dracilor şi neputinţelor ne învaţă, zicând, precum că o asemenea însemnare a crucii mâna cu două degete începe s-o facă de sus, adică din partea de sus, iar de partea de jos nu aminteşte. Iar în locul ei spune: „Coborârea cea din ceruri a lui Hristos către noi”, ce arată partea de jos. La fel spune: „Din partea dreaptă spre stânga”, pentru că, făcând Cruce pe aer sau pe altceva, o face din partea de sus în jos şi de la dreapta spre stânga.

Iar ca să fie aceasta vrednică de crezut, cum că creştinii ortodocşi uneori şi cu un singur deget fac Semnul Crucii în aer, aduc drept mărturie al şaptelea sfânt sobor ecumenic, care într-a şasea lucrare a sa, în cartea a doua a hotărârilor soborniceşti, în limba greacă, la pagina 844, spune aşa: „Şi însuşi însemnul de Viaţă făcătoarei Cruci, şi fără sfânta rugăciune fiind, este cinstit la noi şi ne învrednicim a face cu chipul ei sfinţire. Şi fiind închinarea noastră către dânsa, şi cu însemnarea pe frunte, şi prin semnul [Cruciiţ] cu degetul în aer nădăjduim să alungăm dracii”. Până aici sunt cuvintele Sfântului al şaptelea sobor ecumenic, iar din ele se vădeşte că şi cu un singur deget se face în aer Semnul Crucii de către creştinii ortodocşi pentru alungarea dracilor.

Încă şi Sfânta Mare Muceniţă Varvara cu un singur deget a însemnat pe marmură chipul sfintei cruci, precum în Viaţa ei scrie aşa: „Şi era acolo (după cum s-a spus) un feredeu, iar pe lângă dânsul se zidea o baie, şi feredeul era împrejmuit cu piatră de marmură. Deci, venind odată Sfânta Varvara la acel feredeu şi către răsărit privind, a însemnat cu degetul pe marmură chipul sfintei cruci care de la sfântul deget al preacuratei fecioare s-a înfăţişat pe piatră aşa, de parcă ar fi fost săpat cu fier”. Şi mai jos [în textul Vieţii]: „Unde a fost însemnată pe piatră crucea cu degetul Sfintei Varvara”. Prin această mărturie deci, se arată clar că nu numai cu două degete, după cum spune Sfântul Petru Damaschin, dar precum spune şi al şaptelea sobor şi Viaţa Sfintei Marii Muceniţe Varvara, şi cu un singur deget creştinii ortodocşi fac semnul sfintei cruci în aer şi pe orice lucru.

În Viaţa Preacuviosului şi de Dumnezeu purtătorului Părintelui nostru Antonie cel Mare, scrisă în limba greacă de Sfântul Atanasie cel Mare, arhiepiscopul Alexandriei, se aminteşte Povestirea despre disputa filozofilor cu Sfântul Antonie cel Mare şi despre minunea săvârşită asupra celor îndrăciţi cu semnul crucii, pe care, traducând-o din cartea grecească, până într-un cuvânt, o alăturez:
„Iată, sunt de faţă aici cei ce pătimesc de la draci – că era oarecare din cei veniţi la el de draci munciţi – şi, aducându-i în mijloc, a zis:
«Ori cu mintea voastră şi cu orice fel de meşteşug vreţi, ori cu vrăjitorie, chemând idolii voştri, să-i curăţiţi pe ei, iar dacă nu puteţi, atunci lăsaţi acest război ce se face asupra lor şi veţi vedea puterea Crucii lui Hristos». Şi acestea zicând, l-a rugat pe Hristos şi i-a însemnat pe cei împătimiţi cu semnul crucii, apoi a doua şi a treia oară, şi îndată s-au făcut oamenii aceia întru totul întregi la minte, mulţumind Domnului şi mai mult. Deci, şi zişii filozofi s-au minunat şi cu adevărat s-au înspăimântat de înţelepciunea acestui bărbat şi de semnul făcut.”

Iată şi din Viaţa acestui mare sfânt prea limpede mărturie, precum că, cu primele trei degete ale dreptei sale, cu care după datina Sfinţilor Apostoli şi a întregii Soborniceşti Biserici, toţi creştinii ortodocşi, după rânduiala de obşte, fac asupra sa semnul Sfintei Cruci, cu aceleaşi primele trei degete de trei ori însemnând pe cei împătimiţi şi cu puterea crucii lui Hristos s-au vindecat, şi au fost alungate de la ei duhurile necurate cu această însemnare a crucii.

Cap. 16
Despre două degete, cu care rascolnicii îşi fac cruce,
şi despre cele ce urmează din aceasta

Din mai sus zisele cuvinte ale Sfântului Petru Damaschin s-a arătat învederat că despre însemnarea crucii în aer cu două degete vorbeşte acest sfânt, dar nu despre aceea că se cuvine creştinilor ortodocşi să facă asupra sa semnul crucii cu două degete. Căci nu spune, după cum lipovenii plăsmuiesc, că un deget, adică arătătorul, drept să steie, iar celălalt, adică mijlociul, să fie puţin înclinat, ci simplu, aşa: „Două degete”. Dar deoarece rascolnicii atât pe Theodorit şi Sfântul Meletie, cât şi pe acest Sfânt Petru, cu minciună i-au adus întru mărturisirea celei de două degete a lor cruci armeneşti, cu care se însemnează, atunci se cuvine să cercetăm şi acest potrivnic datinei apostoliceşti şi a toată Soborniceasca Biserică şi a Sfinţilor Părinţi obicei a însemnării crucii armeneşti cu două degete, către care rătăcire îi duce. Toţi rascolnicii se ţin în întreaga lor întemeiere a însemnării asupra sa a crucii pe cele două degete, cu care cred că şi taina Cuvântului lui Dumnezeu o pot înfăţişa, proslăvi şi propovădui, pentru că, în afară de cele două degete, pentru închipuirea acestei taine nu mai cer nimic şi nu mai au nici o trebuinţă, numai să fie două degete. Căci cei ce fac cruce cu două degete mărturisesc cu ele două firi ale lui Hristos, fără Hristos, adică dumnezeirea Lui şi omenirea Lui, fără ipostasul Lui, pentru că ipostasul lui Hristos nicidecum nu poate fi înfăţişat prin două degete, fiind de trebuinţă anumite lucruri în unimea lor, dar nu numai două. Dar de vreme ce rascolnicii socot cum că două degete întru totul sunt covârşitoare către întreaga şi desăvârşita înfăţişare a Cuvântului lui Dumnezeu, a Domnului nostru Iisus Hristos, atunci cu încredinţare să se ştie că, precum cu două degete se arată două firi ale lui Hristos, adică dumnezeirea şi omenirea Lui, aşa şi aceleaşi două degete vor înfăţişa şi două ipostasuri ale Lui, şi îndată se vor face noi eretici nestorieni. Căci aceia un singur ipostas a lui Hristos îl împart în două ipostasuri, adică pe unul singur Domnul şi Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos în doi fii Îl împart: în Cuvântul lui Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu neîntrupat, şi în Hristos, simplul om, fiul Mariei, născut de ea şi de la Fiul lui Dumnezeu în frăţie primit. Dar să se abată boala şi această defăimare pe capetele necredincioşilor nestorieni cărora le urmează şi rascolnicii, care cu cele două degete ale lor Îl arată pe Hristos a fi cu două feţe. Iar dacă încă într-o asemenea făţişă prăpastie a pierzaniei nu ar vrea să cadă, apoi numai cu două degete, două firi ale lui Hristos, fără Hristos, adică dumnezeirea şi omenirea şi fără ipostasul lui Hristos, mărturisesc, ceea ce este departe şi străin de mărturisirea Sfintei Soborniceştii şi Apostoliceştii Biserici.
O, prea săracilor şi ticăloşilor rascolnici, cu o asemenea însemnare a crucii cu toate degetele voastre, adică şi două, şi mincinoasele trei, ale alcătuirii armeneşti, nu numai că nu vă veţi învrednici să mărturisiţi Taina Preasfintei Treimi şi a Cuvântului lui Dumnezeu, dar încă şi straşnică şi înfricoşată este această alcătuire a degetelor, ce se îndepărtează şi defăimează neîncetat şi Taina Preasfintei Treimi, şi privirea Cuvântului lui Dumnezeu, fără nici o pocăinţă! Mai bine ar fi pentru cei ce au socoteala rascolnicilor, de la care asemenea a lor alcătuire şi de două degete şi de trei degete o aşa straşnică hulă se aduce asupra Preasfintei Treimi şi asupra Cuvântului lui Dumnezeu, să se lepede de această armenească alcătuire a degetelor şi unind toate cinci degetele împreună, care nimic nu însemnează să-şi facă cruce cu ele, scăpând astfel de la mai sus zisa defăimare, ar fi arătat un oarecare fel de însemnare a crucii. Ţinându-se însă de alcătuirea cea armenească de două degete şi de trei degete, de la straşnica hulire a Preasfintei Treimi şi a Cuvântului lui Dumnezeu să scape nu vor putea niciodată. Iar dacă încă rascolnicii vor vrea să ia la cele două degete ale sale şi o mână, încuviinţată de Sfântul Petru Damaschin pentru înfăţişarea unui singur ipostas al lui Hristos, atunci cu această însemnare a crucii de două degete, deşi este potrivnică datinii apostoliceşti, dacă se vor lepăda de acea defăimătoare alcătuire armenească a primului deget cu al patrulea şi al cincilea, atunci cu două degete vor putea arăta cele două firi ale lui Hristos, adică dumnezeirea lui şi omenirea, iar cu o mână, singurul ipostas al Lui, şi aceasta va fi în înţelegere cu adevărata mărturisire a Cuvântului lui Dumnezeu.
Iar dacă încă nu se vor lepăda de alcătuirea armenească a celor trei degete, a-l primului cu al patrulea şi al cincilea, ci întru acele degete se vor ispiti a încheia Taina Sfintei Treimi, atunci nu numai de la mai sus zisa înfăţişare cu două degete şi o mână a Tainei Cuvântului lui Dumnezeu nu vor avea nici un folos, dar şi dintr-o asemenea straşnică hulă asupra Preasfintei Treimi de la această alcătuire armenească a primului deget cu al patrulea şi al cincilea, dacă nu se vor pocăi, la munci veşnice vor fi trimişi în ziua dreptei răsplătiri după fapte a dreptului judecător Hristos Dumnezeu.

Cap. 17
Şi sfinţilor li se întâmplă să se abată de la adevăr în scrierile lor şi pentru
aceasta se cuvine a ne ţine de cugetarea Sfintei Soborniceştii
şi Apostoliceştii Biserici, dar nu de unul sau doi, sau trei sfinţi ce s-au întărit
în cugetare greşită, dezbinându-se de la înţelegerea şi socoteală ei

Se mărturiseşte în Sfânta Scriptură că numai Unul Dumnezeu este fără de păcat şi fără de greşeală, omul însă, chiar şi sfânt, se întâmplă uneori să se abată în scrierile sale de la adevăr, după cum i s-a întâmplat şi Sfântului Mucenic Dionisie, arhiepiscopul Alexandriei, să greşească de la adevăr în scrierile sale, precum despre aceasta mărturiseşte Sfântul Vasile cel Mare, scriind în Epistola către Maxim Filozoful, pe care am şi tradus-o din cartea grecească din cuvânt în cuvânt aşa:
„Iară din [Scrierile] lui Dionisie, pe care să le căutaţi, au venit la noi foarte multe, dar nu sunt aicea acele cărţi, de aceea nu ţi le-am trimis. Am însă o anumită părere. Nu de toate ne uimim la acest bărbat, dar sunt încă unele, de care cu totul ne lepădăm. Despre această de acum dezvăluită necinste a lui Anomie zic, puţin de nu este acesta, din câte ştim, primul ce a dat sămânţa oamenilor. Iar vina este, mi se pare, nu răutatea înţelegerii, ci aceea că vrea mult să se împotrivească lui Savelie. Un obicei deci am eu a asemăna pe acesta sârguitorului grădinar, ce îndreaptă strâmbătura pomilor tineri, drept care prin acea peste măsură tragere împotrivă a celui ce a greşit potrivirii, întorcând în partea contrară odrăslirea lor. Oarece asemenea şi despre cele ce i s-au întâmplat acestui bărbat am aflat că, împotrivindu-se foarte necredinţei acelui Livian, nu a înţeles singur pentru sine că a căzut din marea dragoste pentru dispută într-o rea potrivnicie. Pentru că lui îi era destul să arate că natura supunerii ierarhice dintre Tatăl şi Fiul nu este aceeaşi şi prin aceasta să aibă biruinţă asupra acelui hulitor. El însă, ca mult mai învederat şi cu covârşire să biruie, stabileşte nu numai deosebirea dintre ipostasuri, dar şi deosebirea firii lor, şi micşorarea puterii, şi schimbarea slavei. Astfel, prin aceasta i s-a întâmplat să schimbe un rău pe altul, dreptei învăţături a cuvântului încă să greşească. Pentru aceasta şi prea felurit este în scrierile sale, uneori schimbând [cuvântul] unime, de dragul însemnării ipostasurilor, întrebuinţând nepotrivit numai prima literă, «E» [de la slavonescul «Edinosusčie»], iar uneori, folosindu-le pentru acelea cu acelaşi nume, se schimbă şi cuvântul. La acestea şi de la [Sfântul] Duh a scos oarecare litere, nicidecum cuviincioase Duhului, despărţindu-L de la dumnezeirea de închinare şi de rând cu firile zidite şi slujitoare numărându-L.”
Încă şi a doua greşeală a aceluiaşi Sfânt Mucenic Dionisie, se află când a primit botezul oarecăror eretici pepuzini, precum acelaşi Sfânt Vasile cel Mare în prima pravilă a sa zice: „M-am minunat cum încă dreapta [judecată] Marele Dionisie a trecut-o [cu vederea], pentru că s-a osândit de a-i primi cu botezul cel de demult, şi prin nimic nu s-au depărtat de credinţa lor. Drept aceea, dacă Marele Dionisie a şi tăinuit aceasta, dar nouă nu ni se cuvine a păstra urmarea greşelilor. Pentru că această necuviinţă de la sine făţişă este şi tuturor ştiută, iar cu ea puţin ce [se poate schimba] cu vorba lungă a celui ce este părtaş”.
Acelaşi Sfânt Vasile şi despre greşelile Sfântului Grigorie, episcopul Neocezareii, făcătorul de minuni, vorbeşte în Epistola sa către cei mai mari cuvântători din Neocezareea aşa: „Iară pe urmă, pe elin sfătuindu-l i se părea că nu se cuvine să-l ispitească cu tot dinadinsul pentru graiuri [credinţă], ci, dacă se poate să slăbească pe alocuri obiceiul pentru noul venit, ca acela să nu se împotrivească către altele mai alese. Prin aceasta şi mai multe glasuri ar fi câştigat dintre cei ce acum ereticilor dau cea mai mare tărie, precum zidirea şi făptura şi altele asemenea” .
În cărţile Sfântului Grigorie de Nyssa, fratele de sânge al Sfântului Vasile cel Mare, sunt încă oarecare cuvinte, întru care se găsesc urmele rătăcirii lui Origen pe care Sfântul Maxim Mărturisitorul le-a acoperit, aducând preaînţeleaptă tâlcuire.
Despre Damas încă, arhiereul Romei, aşa zice marele Grigorie Teologul în a sa A doua epistolă către Clidonie, scriind: „Ce este de mirare dacă şi Cuvintele lui Vitalie noi le-am primit între cele de bună credinţă, aşa fiind povăţuiţi cu părerea, unele însă către cugetare scrise, bântuie cu furie, încât mi se pare că şi însuşi Damas mai târziu a înţeles şi împreună auzind că cele spuse de el între primele se află, a făcut-o lepădată şi cărticica acelei credinţe, cu anatemizare să o răstoarne şi cu singura înşelarea de sine, de la care au pătimit, să nu se mândrească”.
Până aici [Cuvintele] Sfântului Grigorie Teologul.
Despre o discuţie a Sfântului Mucenic Metodie, episcopul Patarelor, preasfinţitul Fotie, patriarhul Constantinopolului, în Vivliothica sa, la pagina 511, spune: „A însemna se cuvine, precum că în acestea ce au suprascriere «sopirăestvo» [împreună ospătare] sau «o cistote» [pentru curăţenie] prea multă stricare este, că vei găsi adăugiri deşarte arieneşti şi ale altor oarecare rău vestiţi izvoditori de basne”.
Acelaşi Preasfinţit Fotie Patriarhul, despre Sfântul Mucenic Pierie Prezviterul Alexandriei, în aceeaşi Vivliothică a sa, la fila 161, spune: „Ci dacă despre Tatăl, şi Fiul dreptcredincioasă cinstire are, iară despre [Sfântul] Duh foarte greşit şi păgâneşte gândeşte, pentru că mai jos de slava Tatălui şi a Fiului crede a fi”.
La fel, precum citim în cărţile greceşti, s-a întâmplat şi unora dintre Sfinţii Părinţi apuseni să greşească din adevăr şi să scrie în lucrările lor că Sfântul Duh purcede de la Tatăl şi de la Fiul. Mai vârtos însă decât toţi aceasta i s-a întâmplat Sfântului Augustin, pe a cărui asemenea învăţătură tot apusul se întăreşte. Acesta, dar (după cum despre el în lucrarea sa Gheorghie Scholariul, în călugărie Ghenadie), primul patriarh după luarea Ţarigradului, zice: „Puţin de nu în toate cuvintele sale, în multe feluri şi în multe chipuri învaţă, precum că Sfântul Duh de la Tatăl şi Fiul purcede”.
Iată dar, s-a arătat, precum că şi unor asemenea mari sfinţi li s-a întâmplat să greşească în scrierile lor de la adevăr şi încă acea greşeală a fost şi împotriva dogmelor credinţei ortodoxe. Dar de vreme ce sfinţii au avut mare smerită cugetare şi nu s-au nădăjduit în cugetul lor, lăsând toate scrierile sale spre judecata Soborniceştii Biserici, ale cărei hotărâri întru totul aveau să le urmeze şi în viaţa lor nu s-a întâmplat să fie descoperiţi în greşelile lor de cineva, pentru că îndată singuri ar fi îndreptat greşeala lor, fără nici o împotrivire. Deci, la o asemenea smerită cugetare privind dumnezeiasca Biserică, nesocotind greşelile lor, pentru că cele întâmplate lor nu din împotrivire au fost, ci din neputinţa firii omeneşti, îi ţine ca pe nişte foarte plăcuţi lui Dumnezeu în mare cinste şi onoare. Asemenea şi tuturor creştinilor ortodocşi se cuvine a-i cinsti ca pe nişte mari sfinţi, cugetării lor greşite nicidecum să nu urmeze, ci cugetării şi judecăţii Sfintei şi Soborniceştii Biserici întru toate să-i urmeze şi să i se supună.
Deci, dacă mai sus zişilor atâtor de mari sfinţi, mucenici, păstori şi dascăli ai Sfintei Biserici şi mari făcători de minuni li s-a întâmplat să greşească în scrierile lor de la adevăr, şi încă împotriva dogmelor credinţei ortodoxe, ce va fi de mirare atunci, dacă şi părinţii soborului de o sută de capete s-a întâmplat în mai mici [lucruri] să greşească de la adevăr şi preasfinţitului patriarh al Moscovei, Iosif, greşelile lor cele potrivnice Soborniceştii Biserici, din greşeală în oarecare cărţi a le da în tipar.
Ci precum şi în vremurile de demult creştinii ortodocşi nu urmau după greşelile scrise în învăţăturile Sfinţilor Părinţi, dar urmau cugetării soborniceşti a toată Sfânta Biserică, petrecând în cea mai adâncă pace, aşa se cuvine şi în Rusia, după soborniceasca hotărâre a adevărului tuturor creştinilor ortodocşi, lepădându-se de greşelile, şi scrise, şi tipărite în cărţile potrivnice Sfintei Biserici, întru totul, fără nici o îndoială, să urmeze cugetului şi socotinţei Sfintei Soborniceştii şi Apostoliceştii Biserici şi ca lumina ochilor să păzească pacea lui Hristos şi unirea cu toată Biserica şi cu toţi creştinii ortodocşi.

Cap. 18
Despre Maxim Grecul

Preacuviosul Maxim Grecul fericit bărbat a fost şi plin de ştiinţă şi înţelepciune, şi nicidecum nu mă pot împăca cu aceea ca el în scrierile sale să fi scris despre potrivnica Sfintei Biserici alcătuire a degetelor pentru însemnarea crucii, ci, după cuvântul Domnului: „Vrăjmaşul omului a făcut aceasta”, semănând în cuvintele lui neghina cugetării rascolnicilor. Iar dacă nu, ci el însuşi a adăugat în scrierile sale despre această schismatică alcătuire a degetelor învăţătură potrivnică Soborniceştii Biserici, atunci ce este de mirare? Om a fost, şi ca un om, după neputinţa omenească, în acest lucru a greşit de la adevăr, precum şi mai sus zişilor sfinţi li s-a întâmplat să greşească de la adevăr în scrierile lor. Şi se cuvine celor ce-l cinstesc pe acest bărbat ca pe un adevărat rob al lui Dumnezeu să nu urmeze greşelilor lui, ci întru totul să se ţină de dreapta şi neprihănita cugetare a Soborniceştii Biserici, fără de care nicidecum nu este cu putinţă cuiva să dobândească mântuire.

Cap. 19
Despre Sfânta Sobornicească şi Apostolicească Biserică, în care se adevereşte drept-credincioşilor nădejdea mântuirii, şi pentru Pravoslavnică Catolicească Credinţă, fără de care nimănui nu-i este cu putinţă să aibă nădejde de mântuire

Sfântul Simeon arhiepiscopul Thesalonicului, tâlcuind zicerea despre Sfântul Simbol „întru una Sfânta Soborniceasca şi Apostolicească Biserică”, zice: „Întru una, deci, pentru că acelaşi Dumnezeu este lege şi încă şi dar. Şi după cum unul a fost înger şi încă şi om, se întemeiază pe temeiul apostolilor şi proorocilor. Şi după cum una este credinţa, unul este şi botezul şi unul este şi Hristos, Cel ce a adunat această piatră de căpătâi a ei şi temelie. Sfântă încă, pentru că cu Duhul este sfinţită şi cu Hristos unită prin botez şi mir, iar prin preoţie şi împărtăşire şi celelalte Taine, cu adevărat neprihănită este şi lui Hristos logodită. Iară Sobornicească, pentru că din toate limbile prin Hristos adunată este şi adevărata înţelegere având şi de către prooroci deci hărăzită fiind, iar de către Apostoli zidită încă, iar de mucenici şi ierarhi şi nevoitori prin munci încă şi cu sânge împodobită şi întărită este, şi având cea adevărată arătată cunoaştere curată a Treimii prin cel mai înainte propovăduit Unul Hristos în Treime întrupat, cu Petru, Fiul lui Dumnezeu, mărturisind. Apostolicească încă, pentru că îndeajuns dintre ei şi au adunat-o, şi au alcătuit-o, şi au întărit-o după Hristos, cu acea temelie şi ziditorii ei s-au arătat, din toate limbile şi din toate popoarele Stăpânului a toate şi Marelui Păstor adunând turmă cu toţi Apostolii împreună. Prin aceasta şi adevărată Biserică este, dacă din întreaga lume este adunare a binecredincioşilor adevăraţi, şi Soborniceasca Biserică este adunarea dreptcredincioşilor ce mărturisesc această credinţă”.
Şi puţin mai jos, zice: „Biserica, ca aceea ce este adunată în fiinţă din toate limbile şi care este orânduită pe piatra de căpătâi, Hristos, întru totul cu El unită şi nevătămată credinţa Lui păzind” .
Aceasta este dar în fiinţă una Sfânta Soborniceasca şi Apostolicească Biserică – cu adevărat una este, întru care încă Însuşi Dumnezeu petrece şi în ea una numai drept-credincioşilor le este adeverită şi neîndoielnică nădejdea de mântuire, de vreme ce ea una ţine Sfânta Pravoslavnica Catolicească credinţă, fără de care nimănui nu îi este cu putinţă a se mântui. Precum zice Sfântul Atanasie cel Mare: „Cel ce vrea să se mântuiască, se cuvine mai întâi de toate să ţină credinţa catolicească, pe care încă cine nu o păzeşte întreagă şi neprihănită, fără nici o nedumerire, va pieri în veac”. Şi iarăşi: „Aceasta este credinţa catolicească, în care încă cine întocmai şi fireşte nu va crede, nu va putea a se mântui”. Şi aşa cum spune acest mare stâlp al pravoslaviei, asemenea cu el zic toţi teologii, Păstori şi Dascăli ai Sfintei Biserici, fiind luminaţi de la unul şi acelaşi Duh Sfânt, pentru că fără de una Sfânta Pravoslavnica Credinţă Catolicească nicidecum nimănui nu-i este cu putinţă a se mântui. Că precum Dumnezeu unul este, aşa şi Soborniceasca Biserică una este, iar în ea mântuirea este. Aşa şi credinţa pravoslavnică catolicească una este, fără de care nimeni a se mântui nu poate.
Vasul cel ales, Sfântul Apostol Pavel, cu Sfântul Duh a vestit: „Una este Credinţa”, cunoscând prin acelaşi Duh Sfânt că numai în acea una credinţă, fără nici o adăugire către ea şi de la ea scădere, este deplină nădejdea către mântuirea drept-credincioşilor, şi precum că celor ce adaugă la ea şi scad de la ea, firească le este pierzania. De aceea, asupra acestora înfricoşată hotărâre a rostit, zicând: „Dar, chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar fi vestit altă Evanghelie decât acea pe care v-am vestit-o, să fie anatema! Precum v-am spus mai înainte, şi acum vă spun iarăşi: Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit, să fie anatema” .
Hotărârea aceasta a Sfântului Pavel toţi Sfinţii Mucenici având-o înaintea ochilor, pentru una credinţa catolicească şi-au vărsat cu negrăită bucurie sângele lor sfânt. Pentru una Sfânta Pravoslavnica Catolicească credinţă, sfinţii şi purtătorii de Dumnezeu părinţi, păstori şi dascăli ai uneia Soborniceştii Biserici, chiar până la moarte au stat şi s-au nevoit, şi la soboarele ecumenice şi locale pe toţi ereticii şi toate ereziile lor le-au dat anatemei. Şi numai pe una Sfânta Catolicească credinţă au propovăduit-o, au proslăvit-o şi au întărit-o şi cu scrierile sale, de Dumnezeu insuflate, luminând-o, iară toate învăţăturile clevetitoare cele ereticeşti, cu vicleşug împletite şi cu vicleşug cuvântate, cu ale lor învăţături de Duh luminate le-au risipit ca pe nişte mreji de păianjen şi mai luminat decât soarele în faţa a toată pravoslavia au arătat defăimarea potrivnică lui Dumnezeu a rătăcirii ereticeşti de la adevăr. Preacuvioşii şi de Dumnezeu purtătorii părinţi, vieţuind în chip monahicesc cu viaţă asemenea îngerilor, cu trupul ca fără trup, prin cuvânt şi faptă şi cu felurite daruri ale Sfântului Duh, şi cu nenumărate mai presus de fire minuni i-au înrădăcinat să petreacă pe creştinii pravoslavnici ai uneia Sfintei Credinţe Catoliceşti cu tărie şi neclintit, apărându-i pe ei şi Biserica lui Dumnezeu de năvălirile ereticeşti şi necredincioasa, şi blestemata lor învăţătură.
Şi ce să zic mai mult, că toate rangurile sfinţite, întru una Sfânta Soborniceasca Biserică petrecând, pe una Sfânta şi Pravoslavnica Catolicească credinţă ca lumina ochilor au păzit-o curată şi neprihănită, gata fiind pentru ea şi până la ultima picătură de sânge a vărsa, fără îndoială crezând că numai întru dânsa una, şi nu în oarecare alta, este adeverită nădejdea mântuirii. Deci această Sfântă una Pravoslavnică Catolicească credinţă se află întru una Sfânta Sobornicească şi Apostolicească Biserică a Răsăritului, care se cuprinde în cele patru Sfinte Apostoliceşti scaune ale patriarhilor şi în toate ţările pravoslavnice din toată lumea, supuse celor patru scaune ale patriarhilor. Iar această Sfântă Sobornicească Biserică este condusă prin Duhul Sfânt de către preasfinţiţii patriarhi ai celor patru scaune întotdeauna soborniceşte, adică cu prezenţa cea de obşte în sobor şi învoiala multor arhierei: mitropoliţi, arhiepiscopi şi episcopi şi a tot rangul sfinţit şi a feţelor mari şi mici ale clerului marii Biserici. Şi aşa, cu darul Sfântului Duh, în înţelegere sobornicească, după cum s-a spus, fiind ocârmuită fiinţa Soborniceştii Biserici, în pravoslavnica catholicească credinţă neclintit petrece şi are să petreacă până la sfârşitul lumii, după cuvintele lui Hristos Mântuitorul: „Şi, iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” . Şi porţile iadului, învăţătura ereticească, în veci nu vor birui Biserica lui Hristos.
Se cuvine deci tuturor creştinilor pravoslavnici ce vor să se mântuiască să creadă cu tărie şi neclintit, precum că în toate celelalte biserici şi credinţe, mai vârtos însă în adunări şi în reacredinţa celor ce s-au depărtat de una Sfânta Soborniceasca şi Apostolicească Biserică a Răsăritului şi de la una Sfânta Pravoslavnica Catolicească credinţă, unora ca aceia nicidecum, dacă nu se vor apropia către Soborniceasca Biserică şi credinţa catolicească, nu vor avea nădejdea mântuirii, ci în veci cu toţi ereticii la înfricoşata a doua venire a lui Hristos la muncă veşnică vor fi de El osândiţi. Iar celor ce cred astfel din pravoslavnicii creştini se cuvine neîncetat cu lacrimi a-I mulţumi lui Dumnezeu că i-a învrednicit pe ei să petreacă întru una asemenea Sobornicească Biserică şi întru una a ei pravoslavnică catolicească credinţă, în care este adeverită nădejde a mântuirii a celor ce în veci proslăvesc Preasfântul Lui nume. Toţi acei ce se leapădă de una Sfântă Sobornicească şi Apostoliceasca Biserică şi de Preasfinţiţii Patriarhi ai celor patru scaune şi de sfântul lor sobor, aceia se leapădă de Însuşi Hristos, Care a zis: „Acela ce vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă, şi cel ce se leapădă de voi de Mine se leapădă” . Şi ce poate fi mai înfricoşător decât aceasta?

Cap. 20
Dovadă asupra rascolnicilor din cartea lor numită „Credinţa”, precum că, lepădându-se de preasfinţiţii patriarhi, ei se leapădă
de Însuşi Hristos Dumnezeu

Scris este în cartea lor numită Credinţa, pe fila 232, din cuvânt în cuvânt aşa: „Şi astfel noi alergăm către Biserica Constantinopolului şi către scaunele patriarhilor Răsăritului pentru folosul dreptei credinţe, şi pentru mântuirea sufletească, şi pentru binecuvântarea de sub vremi”. Şi puţin mai jos: „Ascultăm de [patriarhii] Alexandriei, Antiohiei, Ierusalimului şi ai marii Rusii şi ca pe unii de aceeaşi credinţă arhierei cu Constantinopolul, îi cinstim şi îi primim. Căci către ei se zic acele cuvinte ale lui Hristos: «Acela ce vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă, iar cel ce se leapădă de voi de Mine se leapădă, iar cel ce se leapădă de Mine se leapădă de acel pe care l-am trimis Eu». Şi cu adevărat este. Cine ascultă de Patriarhi şi pe cei sfinţiţi şi trimişi de ei de Hristos ascultă, iar cine se leapădă de ei, acela de Însuşi Hristos Dumnezeu se leapădă”.
Iată această carte veche tipărită, numită Credinţa, pe care rascolnicii ca pe o oarecare temelie se sprijină, trei cauze arată, pentru care se cuvine creştinilor pravoslavnici să ceară ajutorul Bisericii din Constantinopol şi de la patriarhii scaunelor de Răsărit: Prima, pentru folosul dreptei credinţe; a doua, pentru mântuirea sufletească; a treia, pentru binecuvântarea cea de sub vremi. Căci cel ce apelează la patriarhii Răsăritului obţine de la ei învăţătură ortodoxă despre dreapta credinţă, care este la Răsărit ca un crin ce înfloreşte între spini. Că de la ei, ca din izvoare pururea curgătoare, nu numai învăţătură moralizatoare, dar şi cea teologică, despre dogmele dreptei credinţe, întotdeauna izvorăşte şi va izvorî până la sfârşitul lumii, cu darul lui Hristos, pe care primind-o, se învrednicesc de mântuirea sufletească şi de binecuvântarea arhierească a lor în această prea scurtă viaţă şi care nu se va îndepărta de ei nici în viitoarea viaţă veşnică.
Rascolnicii însă, călcând învăţătura acestei cărţi a lor şi nealergând către patriarhii Răsăritului, nu se vor învrednici să audă de la ei învăţătură despre dreapta credinţă, ci ascultând potrivnica lui Dumnezeu şi mincinoasa învăţătură a aţâţătorilor lor de dezbinare, se lipsesc de mântuire sufletească, se lipsesc încă şi de binecuvântarea arhipăstorească a preasfinţiţilor patriarhi în această viaţă şi în cea viitoare ca nişte vrăjmaşi ai lui Dumnezeu şi ai Sfintei Biserici.
Această carte învaţă iarăşi că se cuvine a asculta de Patriarhii celor patru scaune şi de arhiereii marii Rusii, şi de a-i cinsti şi a-i primi ca pe cei ce sunt de o credinţă cu Constantinopolul. Şi spune că la aceia se referă cuvintele lui Hristos: „Acela ce vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă, iar cei ce se leapădă de voi de Mine se leapădă”. Şi pentru aceasta îndreaptă judecata asupra acelor ce nu ascultă de patriarhi, zicând: „Şi adevărat este. Cine ascultă de patriarhi şi pe cei sfinţiţi şi trimişi de ei de Hristos ascultă, iar cine se leapădă de ei acela de Însuşi Hristos Dumnezeu se leapădă”.
Iată, rascolnicii cei ce iubesc această carte şi pe dânsa se sprijină, şi având-o pe ea în mâini, şi citind-o pe ea cu sârguinţă, şi auzind dintr-însa asemenea învăţătură a ei, nesocotind frica lui Dumnezeu şi călcând pe vrerea sa, împotriva învăţăturii acestei cărţi, nu numai că nu ascultă de patriarhii celor patru scaune şi de arhiereii Rusiei, şi nu-i primesc, şi nu-i cinstesc pe ei, ci, lepădându-se de una Sfânta Soborniceasca şi Apostoliceasca Biserică, se leapădă şi de preasfinţiţii patriarhi ai celor patru scaune şi de Preasfântul Sinod conducător, şi de toţi arhiereii Rusiei, şi defăimează, şi aduc vorbe de ocară asupra întregii Biserici a lui Dumnezeu şi asupra întregului rang al patriarhilor şi arhiereilor, şi asupra tuturor Tainelor Bisericeşti. De aceea şi însăşi această carte a lor dreaptă judecată asupra lor rosteşte, precum că asemenea schismatici, ce nu ascultă după cuvintele lui Hristos de preasfinţiţii patriarhi de Hristos nu ascultă, şi lepădându-se de ei, de Însuşi Hristos se leapădă.
În foarte multe locuri această carte, numită Credinţa, învaţă cu mare râvnă că se cuvine creştinilor ortodocşi să se supună întru totul preasfinţiţilor patriarhi ai celor patru scaune şi înştiinţează că Sfânta Soborniceasca şi Apostoliceasca Biserică a Răsăritului ţine dreapta credinţă şi că neclintit va sta până la sfârşitul lumii, cu darul lui Dumnezeu. Învăţătură de acelaşi fel se află şi în toate cărţile vechi tipărite, pe care se sprijină rascolnicii, dar nici una din cărţile vechi tipărite nu învaţă spre abaterea de la Sfânta Soborniceasca şi Apostoliceasca Biserică a Răsăritului şi de la preasfinţiţii patriarhi ai celor patru scaune de Răsărit. De aceea învederat este, ce fel de credinţă şi cinste au la rascolnici cărţile vechi tipărite pentru că atunci când găsesc în ele greşeli potrivnice Sfintei Biserici, introduse în ele nu din împotrivire către dânsa, să nu fie, ci din necunoaştere, atunci urmând acelor greşeli, încuviinţează asemenea cărţi ca pe unele ce sunt în învoire cu rătăcirile lor, le laudă pe ele şi le cinstesc, şi sfinte le numesc, şi se sprijină pe ele. Iar când găsesc în aceleaşi cărţi vechi tipărite învăţătură unită cu Soborniceasca Biserică, precum ca să asculte de toată Soborniceasca Biserică de Răsărit şi de preasfinţiţii patriarhi ai celor patru scaune ale Răsăritului şi că cei ce nu-i ascultă se leapădă de ei, de Însuşi Hristos Dumnezeu se leapădă, atunci, citind acestea şi asemenea acestora în acele cărţi învăţătură, se îndrăcesc cu furie şi ca nişte viespi surde îşi astupă urechile lor să nu audă adevărul şi întorc ochii ca să nu vadă dreapta învăţătură. Atunci în loc de oarecare folos de la asemenea cărţi cu învăţătura lor, tot mai mult şi mai mult se sălbăticesc şi nu numai că nu ascultă de învăţătura lor şi se leapădă de Soborniceasca Biserică şi de preasfinţiţii patriarhi, dar încă, deschizând gurile sale de Dumnezeu hulitoare, diavolul prin ei grăind, înfricoşat şi îngrozitor hulesc asupra întregii Biserici a lui Dumnezeu şi asupra preasfinţiţilor patriarhi, şi asupra întregii sfinţenii bisericeşti. Şi astfel, de cărţile vechi tipărite neascultând, în toată învăţătura lor le defăimează şi le necinstesc, şi învăţătura lor bună, asemănătoare mărgăritarelor, întru ascultarea preasfinţiţilor patriarhi ca porcii o calcă cu picioarele. Şi pentru aceasta rascolnicii aceştia se aseamănă la fire jidovilor care ţin şi cinstesc Legea Veche, şi proorociile, lepădându-se şi hulind legea propovăduită şi pe proorocii lui Hristos Dumnezeul nostru.
Cine dar i-a învăţat pe aceşti rascolnici să se îndepărteze de Soborniceasca Biserică şi de preasfinţiţii patriarhi şi către lepădarea de la Însuşi Hristos Dumnezeu? Cărţile vechi tipărite oare? Să nu fie. Pentru că acelea, în afară de greşeli, din neştiinţă în ele introduse, către unire cu Biserica şi către ascultare de preasfinţiţii patriarhi, bine îi învaţă, însă ei cu învăţăturile lor despre aceasta nu se unesc. Cine deci i-a desfrânat pe ei aşa? Mai înainte-mergătorii antihrişti, nevrednici pomenirii omeneşti, Avacum, Nikita, Lazar, Serghie şi alţii, cu a căror gură însuşi satana a vorbit, înşelându-i pe rascolnici şi de la Dumnezeu, şi de la Biserică, şi de la patriarhi întorcându-i, şi făcându-i să se lepede, pe urmele sale şi a învăţăturii sale luptătoare de Dumnezeu i-a tras. Iar rascolnicii, din fire fără minte şi nepricopsiţi, fără nici o judecată s-au supus cu toată bucuria învăţăturii antihriste a acelor aţâţători de dezbinare, în care şi până acum petrec fără nici o pocăinţă şi întoarcere către Sfânta Biserică, pe care diavolul, lupul cel de suflete răpitor, i-a câştigat ca pe nişte oi rătăcite de la Biserică, şi neavând păstori buni, în multe părţi singuri între ei neuniţi şi în toate cele potrivnice i-a împărţit, unii dintre ei ajungând la învederată nedumnezeire.
Vrednică de plâns şi de tânguire este către ce fel de rătăcire şi împotrivire Soborniceştii Biserici şi către păstorii ei aduce neamul omenesc. Pentru că aceştia, dacă încă nu se vor pocăi şi nu se vor întoarce către Biserică, în veci vor pieri, ci Dumnezeu cel Preamilostiv cu judecăţile Sale, Care ştie să-i întoarcă pe dânşii către adevărata pocăinţă.

Cap. 21
Despre eretici. În ce fel au fost din zilele Apostolilor şi până acum

Se cuvine a şti precum că toţi ereticii, începând cu ereticul Simon vrăjitorul, toţi au fost izvoditori de basme ereticeşti şi cu toate că unii dintre ei au împărtăşit şi Sfânta Scriptură, dar spre pierzania lor şi a celor ce le-au urmat lor, cu plăsmuiri tâlcuind-o pe ea. Şi unii ca aceia izvoditori de basme eretice au dăinuit chiar până la ereticul Origen. Iară Origen ereticul a fost deci în parte băsnuitor, în parte însă s-a întărit în Sfânta Scriptură, cu trufaşă şi prea stricată tâlcuire a Scripturii, potrivnică Soborniceştii Biserici. Iar Pavel, ereticul din Samosata, şi toţi ceilalţi după el chiar şi până în vremurile de acum, lepădându-se de tâlcuirea mincinoasă a lui (Origen), s-au sprijinit pe Sfânta Scriptură, cu mândrie şi cu stricăciune, şi prea răzvrătit tâlcuind-o pe ea, după mincinoasele dovezi ale filosofiei celei din afară, nicidecum adevărată şi dreaptă tâlcuire a Sfintei Scripturi, după înţelegerea cea de obşte sobornicească a uneia Sfintei Soborniceştii şi Apostoliceştii Biserici, după cum o înţeleg pe aceasta şi o mărturisesc, cu darul lui Dumnezeu, toţi purtătorii de Dumnezeu părinţi, păstori şi dascăli din toată lumea, ce s-au proslăvit în viaţa lor şi după moarte cu multe minuni de la Dumnezeu.
Pentru aceasta toţi ereticii, şi cei vechi, şi cei de acum, pe mincinoasa şi stricata, şi lui Dumnezeu şi soborniceştii Biserici potrivnică a sa tâlcuire a Scripturii nepocăit întărindu-se, au fost, fireşte, daţi anatemei de soboarele ecumenice şi locale a toată Sfânta Biserică.

Cap. 22
Despre rascolnici, pe ce se întemeiază ei

În toate rătăcirile sale şi împotrivirile Sfintei Biserici, rascolnicii, neputând nicidecum a avea mărturii în Sfânta Scriptură, numai în minciună şi scornirea sa îşi au întemeierea. Pentru că şi însuşi primul dascăl al dezbinării lor, ereticul Martin Armeanul, despre alcătuirea degetelor, aşa cum îşi fac cruce rascolnicii, cu minciună a adus spre mărturie pe Preafericitul Theodorit şi nu numai pe acesta cu minciună întru mărturie l-au adus, ci, fiind fiul diavolului, care este părintele minciunii, a învăţat de la acest mincinos părinte al său să bârfească. A cutezat să rostească o asemenea plăsmuire şi asupra părinţilor Soborului din Efes, zicând: „Asemenea şi părinţii soborului din Efes în soborniceasca lor hotărâre cu jurământ au spus aşa: Iar dacă cineva nu-şi face cruce cu două degete, precum şi Hristos, să fie blestemat”. Fără nici o judecată, unei asemenea minciuni i-a urmat şi soborul de o sută de capete, aceleaşi cuvinte ale lui Martin Armeanul scriindu-le din cuvânt în cuvânt. Iară de la soborul de o sută de capete, acea minciună, minciună iscând şi în celelalte cărţi vechi tipărite fără nici o cercetare şi chibzuinţă l-au pus, şi pe una ca aceea scornită minciună armenească dezbinatoare au toată întemeierea lor întru alcătuirea degetelor pentru însemnarea crucii.
Crucea lui Hristos Domnul, de toate cele patru Evanghelii mărturisită, şi mai înainte de răstignirea pe dânsa a Domnului a fost cruce deplină şi prea desăvârşită şi nicidecum nu avea nevoie de ceva întru întregirea sa, deoarece, dacă ar fi fost nedesăvârşită şi i-ar mai fi trebuit ceva întru împlinirea sa, cum atunci ar fi putut Sfinţii Evanghelişti ca firea nedesăvârşită a crucii s-o numească cruce desăvârşită? Dar de vreme ce crucea era întreagă, de aceea o numesc în Evangheliile lor cruce încredinţată. Că numele crucii Pilat l-a pus, după răstignirea lui Hristos, de unde este clar că şi mai înainte de punerea denumirii ei, Crucea lui Hristos era desăvârşită. Numele care l-a pus Pilat asupra crucii nu a fost însă pentru a împlini scăderea ei sau ca să-i adauge pentru nedesăvârşire încă două capete, ci ca să arate pricina pentru care a fost răstignit Hristos Dumnezeul nostru. De aici deci mărturia dumnezeieştilor Evanghelişti şi mai luminat decât soarele arată că Crucea, pe care a fost răstignit cu trupul Hristos Dumnezeul nostru pentru mântuirea neamului omenesc, era cu patru capete. Căci crucea cea mai firească, după cum crede întreaga Soborniceasca Biserică, este cea care are patru capete, după mărturia Evangheliei, numele ei şi postamentul fiind puse pe Crucea cea desăvârşită după răstignirea lui Hristos, nu pentru a-i adăuga încă patru capete, ca să fie opt capete în Cruce, ci pentru alte temeiuri, căci numele fiindu-i pus pe Cruce pentru mai sus zisa pricină, iar postamentul fiind ajustat către Cruce, după cum mi se pare, pentru mai lesnicioasa pe el pironire a picioarelor Domnului. Crucea de Viaţă făcătoare a Domnului numai una este, acea pe care a pătimit Domnul nostru Iisus Hristos, şi se numeşte Lemnul de trei ori fericit şi de viaţă făcător, iar toate celelalte cruci din orice fel de materie şi lemn făcute sau pe orice înfăţişate, fiecare din ele este Chipul Crucii Domnului şi se numeşte Crucea de Viaţă făcătoare, şi cu una şi aceeaşi închinare şi cinste ne închinăm ei şi o cinstim.
Dintre aceste cruci deci, din orice ar fi făcute sau pe orice ar fi înfăţişate, care fireşte sunt chipul Crucii Domnului, dacă se întâmplă şi oarecare dintre ele este făcută sau înfăţişată având ori patru capete, ori şase capete, ori opt capete, ori mai multe, atunci Biserica Sobornicească cu toţi creştinii ortodocşi din lumea întreagă, ce cred şi mărturisesc acea fire a crucii care are patru capete, pentru mai multe capete ale crucii nu se opune, ci oricâte capete ar avea, sau şase, sau opt, sau mai multe, toate acele cruci cu una şi aceeaşi cinstire şi închinăciune le cinsteşte şi li se închină lor fără nici o îndoială, şi de aceea în toată lumea domneşte pacea lui Hristos şi buna înţelegere între creştinii ortodocşi.
Iară rascolnicii, lepădând şi hulind Crucea lui Hristos cea cu patru capete cu o asemenea straşnică şi înfricoşată defăimare, pe care mă şi înfiorez a o reda în scris, cu adevărat înainte mergători şi ucenici ai lui antihrist fiind, şi crezând parcă în Dumnezeu cu crucea de opt capete, şi în ele, dar nu în Hristos, toată nădejdea sa de mântuire punându-şi, se împotrivesc învederat Dumnezeieştii Evanghelii şi întregii Sfintei Biserici, şi marilor învăţători ai Bisericii, şi cărţilor bisericeşti, mai făţiş însă propovăduitei şi cinstitei cruci cu patru capete. Şi în acest lucru nu sunt departe încă de rătăcirea elinească, şi pe una, de Dumnezeu potrivnică cugetare a sa despre cruce, minciună diavolească, îşi au toată întemeierea lor.
Potrivnicii lui Dumnezeu rascolnici s-au încumetat şi Însuşi Dumnezeului Domnului nostru Iisus Hristos să-I schimbe numele Lui mântuitor, în loc de numele lui Iisus, ce se tâlcuieşte Mântuitorul, L-au poreclit „Isus”, care se tălmăceşte drept „cu urechi deopotrivă” [Cu urechi drepte]. Căci privind la numele Mântuitorului scris prescurtat cu titlă aşa: IC, cu mintea lor mojicească şi-au închipuit că fără titlă se zice Isus, şi nu precum toată Dumnezeiasca Biserică, cu titlă sau fără titlă, scriem acest Preasfânt nume, citim şi rostim Iisus, dar nu Isus. Aşa însă numindu-L rascolnicii pe Hristos Dumnezeu îşi arată înaintea întregii lumi acea fără de creieri mojicească fără de minte cugetare şi tuturor întru batjocură pe sine se înfăţişează, şi numai întru una minciună se întăreşte această nebunie a lor.
[Iar] pentru aceea ca să nu cânte de trei ori Aliluia, precum cântă toată Sfânta Soborniceasca şi Apostoliceasca Biserică, zicând: „Aliluia, Aliluia, Aliluia, slavă Ţie, Dumnezeule”, ci numai de două ori să cânte aşa: „Aliluia, Aliluia, slavă Ţie, Dumnezeule”, izvoditor este de trei ori blestematul eretic, mincinosul şi băsnuitorul scriitor al Vieţii Preacuviosului Eufrosin al Pskovului, ca luptător de Dumnezeu cugetând şi Duhul Sfânt a fi întrupat. Deci, întru unul ca acela necredincios eretic şi de la dânsul cu înşelăciune şi viclenie, şi minciună scornită poveste în mai sus zisa Viaţă, pentru că nu de trei ori, ci de două să cânte Aliluia, toţi rascolnicii ca pe nisip au întreaga lor întemeiere.
Iară pentru cele şapte prescuri, ce mărturie au rascolnicii? Nomocanonul alcătuit de Sfinţii Părinţi din Athos, tipărit în Lavra Pecerska din Kiev, în anul de la facerea lumii 7132, iar de la întruparea Cuvântului lui Dumnezeu 1624, în care despre cinci prescuri se spune aşa: „La Sfânta Proscomidie a Dumnezeieştii Liturghii să ai cinci prescuri”. Iar în Nomocanonul din Trebnicul de la Moscova, tipărit după Nomocanonul de la Kiev, în anul de la facerea lumii 7165 [1657], zice: „La Sfânta Proscomidie a Dumnezeieştii Liturghii să ai şapte prescuri”. De aici se vede clar pe ce fel de adevăr se întemeiază lucrarea cea de şapte prescuri a rascolnicilor, fiindcă întru unul şi acelaşi Nomocanon, în cel tipărit la Kiev sunt puse cinci prescuri, în unire cu Dumnezeiasca Biserică, iar în cel tipărit la Moscova, de pe acelaşi Nomocanon, sunt puse şapte presuri, împotriva Dumnezeieştii Biserici, şi rămâne departe de la adevăr. Iată deci, şi socoteala despre cele şapte prescuri a rascolnicilor pe vădită minciună îşi are întemeierea sa.
Iară celelalte ale lor multe feluri de împotriviri Soborniceştii Biserici şi rătăcirile de la ele le las, pentru că eu am avut scopul să scriu numai despre o singură împotrivire către Sfânta Biserică, despre armeneasca lor alcătuire a degetelor întru însemnarea crucii, dar nu şi pentru celelalte rătăciri ale lor. Dar ca să nu-şi închipuie cineva, că numai una, armeneasca lor alcătuire a degetelor, este mincinoasă şi potrivnică lui Dumnezeu, iară celelalte rătăciri ale lor se aseamănă oarecum firii adevărului. De aceea, unele din rătăcirile acelea le-am şi scris, şi le-am arătat pe ele a fi mincinoase, ca despre acestea şi despre toate celelalte rătăciri ale lor, şi despre văditele împotriviri Sfintei Biserici creştinii ortodocşi să se facă cunoscuţi, cum că pe una diavolească minciună şi pe de la sine scorniri şi plăsmuiri au toată întemeierea sa.
Dar ceea ce este mai cu întristare decât toate este că rascolnicii pe toate rătăcirile lor şi pe învederatele împotriviri Soborniceştii Biserici le aşază în dogmele credinţei, (zicând) cum că dacă Soborniceasca Biserică cu toţi creştinii ortodocşi nu cred aşa ca dânşii, atunci nici Tainele Dumnezeieşti în ea nu se săvârşesc, nici nădejde spre mântuire cuiva va fi. De pildă, toţi rascolnicii aşa cred şi mărturisesc, şi în dogmele credinţei au precum că la taina Euharistiei pâinea adusă sub pecetea crucii cu opt capete, având în cerc împrejurul său această inscripţie: „Iată Mielul lui Dumnezeu ce ridică păcatele a toată lumea, cu suliţa şi trestia şi cu capul lui Adam”, şi cu felurite semnături, de către preotul slujitor cu două degete binecuvântată, una ca aceea pâine se preface în trupul lui Hristos şi vinul, în Sângele lui Hristos. Şi dacă încă măcar ceva cât de puţin ar lipsi de la această pecete, sau de la cele opt capete ale Crucii, sau mai sus zisa inscripţie, sau trestia şi suliţa, sau capul lui Adam, sau binecuvântarea cea cu două degete, atunci asemenea pâine, neavând săvârşite toate cele mai sus zise peceţi, nicidecum nu se preface în Trupul lui Hristos.
Vai de rătăcirea rascolnicească, că de o asemenea închipuire a peceţii asupra pâinii este de la sine scornită, [pentru că] în toate Liturghierele vechi tipărite şi în celelalte cărţi din toate ediţiile, nici în una din ele, nici în cele tipărite, nici în cele scrise [de mână], nu se găseşte ceea ce în dogmele credinţei lor şi-au pus şi ca întru Dumnezeu întru această pecete şi întru crucea cu opt capete, şi în alcătuirea cea de două degete cred, având şi alte rătăciri ale sale drept dogme ale credinţei, s-au dezbinat de la una Sfânta Soborniceasca şi Apostoliceasca Biserică şi de la una Sfânta Pravoslavnica Catolicească Credinţă, fără de care nicidecum nimănui nu-i este cu putinţă a se mântui.

Cap. 23
Despre felul în care rascolnicii, cunoscând adevărul şi lepădându-se de dezbinările sale, ar putea să se întoarcă la Sfânta Soborniceasca şi Apostoliceasca Biserică

Dacă atotputernicul Dumnezeu ar apleca, cu darul Său, sufletele şi inimile rascolnicilor, ca să binevoiască a-şi da fiii săi la învăţătura preaînţeleptei limbi greceşti, ca să înveţe ei cu desăvârşire toate învăţăturile ritorice, şi filosofice, şi teologice, dăruite de Dumnezeu în această limbă a înţelepciunii, atunci aceştia, cu sârguinţa şi cu frica lui Dumnezeu, şi cu mare încercare citind cărţile vechi slavoneşti tipărite şi pe aceleaşi prea vechi cărţi manuscrise greceşti, şi mai luminat decât soarele vor vedea că asemenea greşeli adăugate în cărţile vechi slavoneşti tipărite nicidecum nu se află în cărţile greceşti. Şi ei înşişi, de darul lui Dumnezeu ajutaţi, ar cunoaşte adevărul cărţilor greceşti şi neunirea cu ele a celor slavoneşti, şi ca adevăraţi fii ar înştiinţa despre aceasta şi părinţilor săi şi neamurilor, şi s-ar strădui cu toată sârguinţa să-i încredinţeze pe ei despre adevărul aflat în cărţile greceşti şi despre adaosurile ce au intrat în vechile cărţi slavoneşti tipărite.
Iară părinţii cu toate rubedeniile lor, văzând pe preaiubiţii săi fii că nu-i ademenesc, ci le vestesc lor, după cum s-a mai spus, adevărul lui Dumnezeu, încetul cu încetul ar cunoaşte adevărul cărţilor greceşti şi de greşelile din vechile tipărituri şi de dreapta cugetare a fiilor lor povăţuiţi, s-ar încredinţa precum că este cu vrednicie şi dreptate în toate nedumeririle şi îndoielile lor să alerge la adevărul cărţilor greceşti, deoarece cărţile greceşti sunt încă izvorul cărţilor slavone, căci cărţile slavone provin de la cele greceşti. Şi nu se cuvine celor ce doresc să afle adevărul lui Dumnezeu, să aibă întemeierea sa numai pe cărţile slavone, fără cele greceşti, ci întotdeauna cărţile slavoneşti trebuie judecate după cele greceşti şi pe cele greceşti, fără nici o îndoială, să se sprijine. Şi dacă se vor găsi cărţi slavone întru totul corespunzătoare cu cele greceşti, atunci pe acelea să le aibă deopotrivă cu cele greceşti întru aceeaşi înştiinţare a adevărului lor, iar dacă undeva se vor afla neuniri cu cele greceşti, atunci se cuvine să se urmeze întru totul cugetarea cărţilor greceşti, dar nu de înţelesul greşit ce se află în cărţile slavone ţinându-se, să se abată de la dreapta cugetare.
Deci, mai sus zisa dreapta povăţuire de la fiii săi adesea auzind şi cu sârguinţă luând aminte, părinţii cu toate neamurile lor, Dumnezeu ajutând, cunoscând adevărul, ar lăsa toate îndoielile sale şi greşitele şi potrivnicele Sfintei Biserici obiceiuri şi din tot sufletul, şi cu toată sinceritatea s-ar sârgui să vină către unirea cu una Sfânta Soborniceasca şi Apostoliceasca Biserică.
Iar dacă încă rascolnicii nici într-un fel nicidecum nu vor vrea să-şi dea fiii săi spre învăţarea preaînţeleptei limbi greceşti şi a toată învăţătura ei de Dumnezeu dăruită, ci întru cea de-a pururea neştiinţă a sa ca în bezna întunericului vor dori să petreacă, atunci numai cărţile slavoneşti cele vechi citind şi greşelile din ele, din nebăgare de seamă adăugate, ce în cărţile greceşti nicidecum nu se află, socotind a fi adevăr, nicidecum nicicând nu vor putea veni spre unirea cu Soborniceasca Biserică, ci întru vecie, fără nici o pocăinţă întru a sa rătăcire, încă şi mai amarnic au a petrece, fără nici o nădejde de întoarcere către Sfânta Biserică.

Cap. 24
Despre încheierea, cu ajutorul lui Dumnezeu, a lucrării

Iată deci această prea mică lucrare a mea despre alcătuirea celor trei degete a mâinii drepte, cu care se cuvine tuturor creştinilor ortodocşi a închipui asupra lor semnul Cinstitei Cruci, cu ajutorul lui Dumnezeu şi rugăciunile Preasfintei Maicii noastre Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria, şi a tuturor Sfinţilor a luat sfârşit. Ci nu din voia mea am alcătuit-o, dar din stăruitoarea rugăminte şi înduplecare a oarecăror iubitori de Hristos, care au întrebuinţat în rugămintea sa şi aceste cuvinte: „Cerşim, vă rugăm şi vă implorăm pe sfinţia voastră cu Sfânta şi de Viaţă făcătoare Treime”. De aceste ale lor cuvinte temându-mă şi fiind înduioşat de acele rugăminţi ale lor, m-am încumetat mai presus de slăbiciunea minţii mele să îndeplinesc în scris dorinţa lor, scriind mai sus zisa lucrare întru neîndoielnica lor însemnare a crucii şi întru întărirea în celelalte obiceiuri ale Sfintei Soborniceştii şi Apostoliceştii Biserici, după datina Sfinţilor Apostoli, lucrare în care am mai scris, după puterea neputincioasei mele minţi, şi despre alte pricini, ţinând de aceeaşi cugetare.
Deci, mă rog şi cerşesc de la toţi iubitorii de Hristos, care aveţi a citi această prea mică osteneală a mea, să fugiţi şi să vă îndepărtaţi de toate rătăcirile rascolnicilor şi de orice legătură cu ei, să urmaţi întru totul cugetului şi socotinţei Sfintei Soborniceştii Biserici a Răsăritului şi tuturor obiceiurilor şi datinilor sfinte şi bune. Acesteia de Dumnezeu insuflate înţelegeri şi socotinţă pun înainte prea mica mea lucrare şi în toată dumnezeiasca şi neprihănita şi negreşita înţelegere şi cugetare a ei, cu darul lui Dumnezeu, în toate zilele vieţii mele i-am urmat, urmez şi îi voi urma până la ultima mea suflare ca un adevărat al ei fiu, după mărturisirea uneia în toată lumea pravoslavnica catoliceasca credinţă şi cel mai de pe urmă mădular al unuia trupului ei, al cărei cap este Hristos Domnul, Căruia slavă, cinstire şi închinăciune, cu Cel fără de început Tatăl Său şi cu Preasfântul şi Bunul şi de Viaţă făcătorul Lui Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
[Paisie Stareţul]

mai puțin  -
5
   ( 0 review-uri)
Data apariției: 
2010
Număr pagini: 
240
ISBN: 
978-606-8117-24-9
Tip copertă: 
broșată
Format carte: 
14 x 20 cm
Culoare interior: 
monocrom

Alte cărți din Călăuze duhovnicești

Cititorii noștri au mai cumpărat

Ai întrebări legate de produs?

Ne poți suna la
0724 550 463
Lasă-ne un număr de telefon
Te sunăm noi!
Vrei să ne trimiți un
email?