Eşti aici

Eminescu de la poetic la divin

30.5 LEI Reducere 40%
18.3 LEI
 
În stoc
0724 550 463

„Năzuinţa către Absolut rămâne tema principală a operei eminesciene, căreia i se subordonează toate celelalte teme şi motive. În unul dintre manuscrise, poetul apelează la o imagine simbolică pentru a sugera condiţia omului de geniu: „ O sută de izvoare pornind de la aceeaşi înălţime de munte…unele vor fi reîmpărţite pentru scopuri utile prin fel de fel de ţevi, altele vor mâna roţi, altele maşini…unul îşi va arunca liber apa spre cer”. Geniul nu este ancorat în imediat, el nu are în sânul neamului său un rol pragmatic. Singura lui menire este aceea de a arăta, neobosit şi imperturbabil, calea către cer.”

Lucrarea reuneşte o serie de articole care încearcă să surprindă drumul lui Eminescu de la descoperirea poeticului ca dimensiunea inerentă a lumii la revelaţia absolutului divin, sursă şi model al oricărei creaţii. E un traseu sinuos, marcat de elanuri şi reveniri, de avânturi şi...

mai mult  +

„Năzuinţa către Absolut rămâne tema principală a operei eminesciene, căreia i se subordonează toate celelalte teme şi motive. În unul dintre manuscrise, poetul apelează la o imagine simbolică pentru a sugera condiţia omului de geniu: „ O sută de izvoare pornind de la aceeaşi înălţime de munte…unele vor fi reîmpărţite pentru scopuri utile prin fel de fel de ţevi, altele vor mâna roţi, altele maşini…unul îşi va arunca liber apa spre cer”. Geniul nu este ancorat în imediat, el nu are în sânul neamului său un rol pragmatic. Singura lui menire este aceea de a arăta, neobosit şi imperturbabil, calea către cer.”

Lucrarea reuneşte o serie de articole care încearcă să surprindă drumul lui Eminescu de la descoperirea poeticului ca dimensiunea inerentă a lumii la revelaţia absolutului divin, sursă şi model al oricărei creaţii. E un traseu sinuos, marcat de elanuri şi reveniri, de avânturi şi întoarceri, un parcurs ce dezvăluie trăirea poeziei la intensitatea maximă. Evoluţia interioară a poetului confirmă toate marile  teorii estetice, începând cu Platon şi terminând cu Heidegger. Potrivit acestor teorii, poetul nu creează prin propria sa voinţă şi pricepere, ci e un receptacul al harului divin, instrument al unei forţe inspiratoare, izvorâte dintr-o sursă exterioară lui însuşi.

Eminescu înţelege poezia nu ca o pură gratuitate, ca o podoabă, ci ca temei, ca aspect major şi indispensabil al vieţii. Creaţia este şi pentru poetul nostru aspiraţie către frumosul absolut, către adevărul absolut sau către binele absolut, iar absolutul nu e un concept abstract, pur teoretic şi iluzoriu, ci e absolutul divin, idealitatea şi perfecţiunea înseşi reunite în fiinţa lui Dumnezeu. În prelungirea acestor idei estetice de notorietate descoperim în poetica eminesciană o serie de idei romantice pe care poetul le încorporează în subtext: „poezia este limba maternă a seminţiei omeneşti” (Hamann), „poetul e un sacerdot, iar arta e serviciu divin” (Wackemroder), „simţul poetic are o mulţime de puncte comune cu simţul mistic, e strâns înrudit cu simţul profetic şi religios, cu toate formele ce clarviziune” (Novalis), „existenţa lui Dumnezeu este o realitate empirică, este chiar temelia oricărei experienţe” (Schelling).

Poeticul este poezia în stare latentă, graţia pe care poetul o extrage din lucruri pentru a o transpune apoi în cuvânt. Poeticul este poezia nescrisă, risipită în amurguri şi răsărituri, în freamătul codrului şi în foşnetul trestiei, în unda clară a izvorului şi în raza călătoare a unei stele de mult stinse. Dăruit în întregime şi pentru totdeauna poeziei, Eminescu s-a lăsat purtat de ea prin locuri fantastice, către înălţimi de o irealitate ameţitoare, a văzut inefabilul şi s-a întors cu privirea scăldată în Adevăr. Poetul român a descoperit, ca atâţia alţi poeţi mari ai lumii, că poezia tinde neîncetat şi inexorabil către frumosul divin, că orice creaţie are drept cauză şi finalitate deitatea absolută. Fascinat de puterea de seducţie a poeziei şi copleşit de misterul ei, Eminescu descoperă dimensiunea mistică a poeticului, originea şi finalitatea lui transcendentă.

Întâlnirea poeticului cu divinul este sugerată de o temă întâlnită în iconografia protocreştină: Iisus este reprezentat ca Orfeu, păstor şi poet totodată – un Orfeu creştin şi un Hristos cântăreţ aducând vestea cea bună a mântuirii.

Autorul, Puiu Ioniţă, spune că Eminescu parcurge drumul de la poetic la divin în sensul că poezia sa, care nu e o poezie neapărat religioasă, a evoluat de la elementele concrete ale poeticului, mergând treptat, prin vis, prin credinţele populare şi prin mit, către spiritualizarea naturii şi a omului, către un misticism poetic şi cosmic, în care poeticul se confundă cu frumuseţea şi armonia divină. Lucrând asupra poeziei şi lăsându-se lucrat de ea, poetul a aflat că poeticul nu străbate doar poezia, ci toate artele şi întreaga existenţă, că în tot ce e frumos se manifestă chemarea unei transcenderi, că poezia este în Dumnezeu, iar Dumnezeu este poezie, aşa cum afirmă şi esteticienii secolului al XX-lea.

Poezia nu se împlineşte decât atunci când poeticul întâlneşte divinul, în fond, atunci când poeticul se eliberează de toate adaosurile care îl pot înstrăina de esenţa sa imuabilă. Devotat poeziei cu o fervoare mistică, Eminescu parcurge un traseu metanoetic de la frumosul natural, la frumosul estetic şi apoi la frumosul divin.

mai puțin  -
No votes yet
   ( 0 review-uri)
Data apariției: 
2014
Număr pagini: 
260
ISBN: 
978-606-666-282-6
Tip copertă: 
broșată
Format carte: 
14 x 23 cm
Culoare interior: 
monocrom

Clienții au cumpărat și

Ai întrebări legate de produs?

Ne poți suna la
0724 550 463
Lasă-ne un număr de telefon
Te sunăm noi!
Vrei să ne trimiți un
email?