Un călugăr putnean mitropolit al Transilvaniei. Sfântul Ierarh și Mărturisitor Ilie Iorest

Lucrarea de față, Un călugăr putnean mitropolit al Transilvaniei. Sfântul Ierarh și Mărturisitor Ilie Iorest,constituie proiectul de licență susținut de Diac. lect. dr. Cătălin Vatamanu, în vederea obținerii titlului științific de licențiat în Teologie, în 2001. Ea a fost dedicată uneia dintre cele mai mari personalități pe care Hristos Domnul, Marele Arhiereu, le-a dăruit Bisericii Sale din Transilvania, într-o vreme de mari încercări pentru aceasta: Sfântul Ilie Iorest.

Autorul, în lucrarea elaborată în șase capitole, enumeră mai întâi, cum este firesc, istoricii (și lucrările lor) care au fost preocupați de acest subiect (Samuil Micu, Petru Maior, dr. Augustin Bunea, Nicolae Iorga, T.V. Păcățian, Ioan Lupaș, Silviu Dragomir, Ștefan Meteș, Radu Iacob, Ștefan Lupșa, Melchisedec Ștefănescu. Gheorghe I. Moisescu, Sextil Pușcariu, Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu ș.a), făcând, în „Introducere”, o foarte sumară și extrem de necesară caracterizare a lucrărilor semnate de domniile lor. După ce își exprimă speranța că „această carte împlinește vocația unei redescoperiri a dimensiunii teologice a istoriei noastre”, autorul tratează despre situația politică și bisericească din Transilvania înainte de 1640, anul în care Providența Divină a rânduit pe scaunul Mitropoliei Ardealului pe cel care, apărând cu dăruire și fidelitate dreapta credință, va intra în calendarul creștin ortodox român la prima canonizare de sfinți români (1950/1955).

În acest prim capitol este prezentată atât situația politică, cât mai cu seamă cea religioasă din Transilvania, accentul principal fiind pus pe campania prozelitistă calvină, concretizată prin trei acțiuni (numirea unui superintendent calvin din rândul ortodocșilor, convocarea de sinoade calvine și tipărirea de cărți cu un conținut calvin), urmărindu-se, în principal, „reformarea” cultului ortodox. Și tocmai nerespectarea măsurilor de „reformare” a cultului a dus, în final, la scoaterea din scaun a mitropolitului Ilie Iorest.

Cel de-al doilea capitol, cel mai bogat, se referă la viața celui care va deveni mitropolitul Transilvaniei, la contextul alegerii și la condițiile înscăunării sale, după cum și la activitatea complexă pe care a desfășurat-o în calitate de păstor al Bisericii de aici (activitate cultural-tipografică, misionar-pastorală și sacerdotală). Născut în „partea țării ungurești” în jurul anului 1600, a trecut munții în Moldova, ca mulți alți ardeleni, intrând în monahism la Mănăstirea Putna, anii de ședere aici fiind „ani de urcuș duhovnicesc”, devenind „un călugăr binecredincios și întru toate credincios”. La recomandarea evlaviosului domn al Moldovei Vasile Lupu, cuviosul Ilie Iorest a fost chemat la misiunea de arhipăstor al Bisericii din Transilvania, impunându-i-se 24 de condiții redactate de superintendentul calvin Ștefan Geleji. Deținând o temeinică pregătire teologică și având o însemnată experiență cărturărească de copist, caligraf și miniaturist dobândite la Mănăstirea Putna, cu responsabilitate pentru apărarea Ortodoxiei, mitropolitul Ilie Iorest s-a opus, în ciuda condițiilor 5 și 6, tipăririi cărților de rugăciune și de cântări calvine, acesta fiind unul dintre motivele fundamentale care vor duce la înlăturarea lui de pe scaunul mitropolitan. Chiar dacă nu se cunosc date precise referitoare la activitatea sa culturală, mitropolitul Ilie Iorest s-a dovedit a fi un „apologet al românismului și Ortodoxiei”, fiind un „lucrător la biruința limbii și al culturii românești în secolul al XVII-lea”. În contextul dificil în care a păstorit, mitropolitul Iorest a apelat însă la cea mai practică și eficientă metodă de întărire în credință a păstoriților: vizitele canonice.   

Al treilea capitol abordează motivele religioase și politice care au dus la înlăturarea din scaun și la condamnarea sa, precum și la întoarcerea în Moldova, la Putna, mănăstirea de metanie. Mai întâi, autorul menționează numeroasele vizite pastorale, „făcute cu multă iubire părintească, dar și cu jertfă trupeasă”, insistența pe „necesitatea statorniciei în credință” și pe „obligația menținerii conștiinței românești, ca mijloc de luptă împotriva maghiarizării forțate”, după cum și hirotonirea de preoți „în fiecare sat prin care a trecut, mulți dintre ei aleși dintre iobagii care aveau curată această conștiință de neam și de credință” ș.a. Apoi, autorul include încercarea domnului moldovean Vasile Lupu de a cuceri Transilvania. Această intenție și-a exprimat-o Vasile Lupu în scrisoarea pe care a trimis-o sultanului după expediția de la Azov, scrisoare care a fost interceptată de poloni, o copie a ei ajungând în mâinele lui Gheorghe Rakoczy, principele calvin al Transilvaniei. Întrucât Vasile Lupu era cel care-l recomandase pe Ilie Iorest pe scaunul de mitropolit al Transilvaniei, iar acesta, prin nerespectarea condițiilor impuse la alegerea sa în scaun, precum și prin acțiunile menționate mai sus, a întărit în mod îngrijitor Ortodoxia, acum sosise momentul potrivit pentru Gheorghe Rakoczy de a-l îndepărta din scaun pe mitropolitul Ilie Iorest. Între motivele pentru care a fost condamnat, canonicul Augustin Bunea numește, cu malițiozitate confesională, „apostazia” și imoralitatea: „nu-și împlinea datorințele de păstor evlavios și de episcop înțelept, ci (....) se arăta în casă și afără ca cel mai desfrânat om”.

Antepenultimul capitol, al IV-lea, ne prezintă călătoria sa în Rusia. Pe de o parte, Mănăstirea Putna avea „intense legături cu Biserica Rusă, ea însăși fiind ctitorită cu sprijinul cneazului Dimitrie Ivanovici”, la Mănăstirea Putna pomenindu-se, după afirmația mitropolitului Varlaam, „marii cleji ai Moscovei și a toată Rusia”, iar, pe de altă parte, „relațiile politice și religioase dintre autoritățile celor două țări, Moldova și Rusia, erau foarte strânse în vremea lui Vasile Lupu”. Beneficiind de pașaportul dat de domnitorul Vasile Lupu și de scrisoarea de recomandare semnată de mitropolitul Varlaam, proin-mitropolitul Ilie Iorest a întreprins o anevoioasă călătorie la Moscova, autorul descriind, cu amănunte chiar, momentele mai importante ale acesteia, apogeul ei constituindu-l audiența la țarul Alexei Mihailovici Romanov (1645-1676). Cu ajutorul primit aici, mitropolitul Iorest și-a răscumpărat cei 24 de chezași, după care s-a întors în Moldova, stabilindu-se la Mănăstirea Putna, unde și-a petrecut „ultima parte a vieții sale”, acest aspect constituind subiectul celui de-al V-lea capitol (penultimul) al lucrării de față. Autorul ia în discuție și ipoteza potrivit căreia Ilie Iorest a fost, între anii 1656-1657, episcop de Huși, iar după alții chiar și episcop de Rădăuți. Din păcate, așa cum susține autorul, „vreme de douăzeci și unu de ani nu avem nici o știre despre marele mitropolit al Transilvaniei”, decât însemnarea făcută pe Mineiul pe ianuarie (datând din secolele XV-XVI), păstrat în manuscris, în limba slavonă, la Mănăstirea Putna: „(…) ca să se știe când a murit vlădica Iorest, în anul 7186 (1678)”.

Ultimul capitol aduce în atenție cititorului „canonizarea ierarhului transilvănean Ilie Iorest, mărturisitor al Ortodoxiei”, începând cu ședința Sfântului Sinod din 28 februarie 1950 și terminând cu festivitățile religioase de proclamare a canonizării sale, inclusiv „slăvirea Sfântului Ierarh și Mărturisitor Ilie Iorest în cultul ortodox”. După concluziile firești ale lucrării, autorul indică referințele bibliografice utilizate, bogate și valoroase, ceea ce a făcut ca și calitatea lucrării să fie una de înaltă ținută științifică.

Felicitându-l pe autor pentru elaborarea lucrării de față, manifestându-ne speranța că ea va contribui la mai buna înțelegere a Istoriei Bisericii noastre și mai cu seamă la o mai mare conștientizare a ce înseamnă a fi ortodox într-un context pluriconfesional, și nu numai, o recomand pentru a „vedea lumina tiparului”.

Pr. prof. dr. Ion VICOVAN