antonie de suroj

 

Bucuraţi-vă de iubirea, compasiunea, sinceritatea preotului duhovnic la care mergeţi! Nu-i cereţi să facă imposibilul. Când mergem în munţi căutăm o călăuză care a străbătut drumul şi s-a întors cu bine. Nimeni dintre noi [preoţii] nu poate spune că am parcurs tot drumul până în Împărăţia lui Dumnezeu şi am intrat în ea. Nu putem decât spune: „Ne aflăm pe cale şi putem merge cu voi, putem împărtăşi cu voi toată cunoaşterea noastră, putem să vă sprijinim în momentele de slăbiciune. Vom face tot ce ne stă în putinţă pentru ca voi să ajungeţi în Împărăţia lui Dumnezeu”.

Dacă te întrebi: „Ia să văd, ce fel de situaţii îmi provoacă mânia? Ce fel de mânie?”, vei descoperi că în privinţa anumitor oameni nu te enervezi niciodată indiferent de cât de mult ar greşi, dar te enervezi adeseori pe alţi oameni, orice ar face. Sunt lucruri care-ţi stârnesc mânia, deşi ştii că nu sunt deosebit de importante. Altele îţi stârnesc mânia pur şi simplu fiindcă au atins ceva în tine.

Vreau să încep prin a vă reaminti pilda întoarcerii fiului risipitor.  Acest tânăr şi-a părăsit casa, l-a respins pe tatăl său, a renunţat la tot ceea ce însemna atunci o viaţă normală şi decentă. Şi, după o perioadă de nefericire şi reflecţie, s-a întors. Ce vreau să subliniez acum este că, din momentul în care acest tânăr şi-a părăsit casa, respingându-şi tatăl, familia, prietenii, firescul vieţii, curăţia vieţii, tatăl va fi ieşit în faţa casei, probabil nu în fiecare zi, ci din când în când, nădăjduind că fiul său se va ivi deodată în depărtare.

Cugetând asupra spovedaniilor pe care, de-a lungul vremii, le-am făcut eu sau care mi-a fost dat să le primesc, mi se pare că destul de des spovedania se prezintă ca un fel de moment când noi am vrea să ne izbăvim de povară, de greutatea păcatelor săvârşite, şi care adesea ne este destul de neplăcută, iar aceasta pentru a putea să ne fie mai uşor să trăim. Și în acest sens imi aduc aminte de cuvintele unui băieţel, pe care surioara l-a întrebat pentru ce anume se spovedeşte, iar el a răspuns: „pentru aceea ca, azvârlind o parte dintre păcatele de dinainte, să facă loc pentru altele noi…”.

În primul meu an de preoţie, când tocmai fusesem numit să slujesc la Londra, slujeam într-o mică bisericuţă a unei frăţii ortodoxe. Odată, înainte de slujbă, m-am lovit în uşă de o băbuţă, o rusoaică de-a noastră. Eu am vrut să mă dau la o parte şi să o las să treacă, dar ea m-a împins de la spate şi mi-a zis: „Poftiţi, Batiuşca!”. Eu am trecut şi am crezut că asta a fost tot. Dar nu se terminase.

Îmi amintesc de un minunat preot din Occident (eu am fost duhovnicul întregii familii). La foarte scurtă vreme după venirea lui în Anglia am băgat de seamă că familia lui era nefericită, cu adevărat nefericită. M-am uitat cu luareaminte şi am început să-i întreb despre problemele lor şi pe preot, şi pe soţia lui. Am descoperit astfel că el îşi dăruia toată viaţa credincioşilor, iar pentru familie nu rămânea nici un pic de vreme.

Două pot fi izvoarele acestei chemări. Unii oameni simt sau cred că Însuşi Dumnezeu îi cheamă; un oarecare glas lăuntric îi încredinţează că singura cale pe care pot păşi este preoţia, că aceasta este ceea ce Însuşi Domnul aşteaptă de la ei şi că ei nu POT decât să răspundă acestei chemări.

Unul dintre cei mai renumiţi predicatori ortodocşi din lume, mitropolitul Antonie Bloom, a fost necredincios în copilărie, şi nimic din ce auzea despre Hristos nu îi stârnea în suflet nici un fel de simpatie faţă de creştinism. Într-o bună zi, indignat fiind de predica unui preot, s-a hotărât să verifice dacă creştinismul, aşa cum era el descris în istorioare mieroase, era într-adevăr atât de puţin interesant. A luat Noul Testament, a ales din cele patru Evanghelii pe cea mai scurtă, ca să nu piardă prea mult timp, şi a început să o citească.

Îmi amintesc că am întâlnit acum mulți ani un bătrân diacon rus care avea mai mult de 80 de ani. Cânta singur la o slujbă de seară și eu stăteam lângă el, citind din când în când sau cântând după el. Și cânta și citea cu o asemenea viteză, atât de rapid, încât abia puteam urmări textul cu ochii. Și când s-a terminat slujba, i-am spus cu aroganță (eram atunci adolescent): „Părinte Eftimie, mi-ați furat toată slujba cântând atât de repede și citind atât de iute.