antonie de suroj

 

A fost odată un grup de călugări care făceau parte dintr-o mănăstire care cândva era înfloritoare, însă decăzuse treptat, iar ei erau ultimii rămași ‒ nimeni nu mai venea să se facă monah. Și, aflați în încurcătură, îngrijorați, unul dintre ei a plecat în pădure și s-a întâlnit cu un pustnic care avea o colibă acolo, și i-a cerut sfat. „Cum să revigorez mănăstirea, ce să fac?” Iar pustnicul nu i-a dat nici un sfat, ci a spus un lucru foarte ciudat: „Îți pot spune doar un singur lucru: Unul dintre voi este Mesia”.

Sunt perioade în care lumina strălucește atât de tare, atât de frumos, încât omul uită de întuneric. Sunt perioade când, dimpotrivă, întunericul acaparează totul într-un asemenea mod, încât omul se poate întreba: „Dar unde este lumina?” – cu groază, cu frică, cu teroare.

Vedem că nu putem fi părtaşi la viaţa lui Dumnezeu dacă nu ne schimbăm în profunzime. Prin urmare, este esenţial să ne îndreptăm către Dumnezeu pentru ca El să ne transforme şi să ne preschimbe, şi din acest motiv, pentru început, trebuie să ne rugăm să fim convertiţi. În latină, convertire înseamnă întoarcere, schimbare în mersul lucrurilor. Cuvântul grec metanoia înseamnă schimbare a minţii. A te converti înseamnă că în loc să-ţi petreci viaţa privind în toate direcţiile, urmezi o singură direcţie.

Acum câțiva ani, un bărbat a venit în această biserică aducând un colet pentru un enoriaș. Era necredincios, aproape agresiv, și calculase în așa fel încât să ajungă aici după terminarea slujbei, deoarece voia să livreze coletul, dar nu voia să aibă nimic de-a face cu ceea ce se întâmpla între aceste ziduri.

Bucuria Învierii este o realitate pe care şi noi trebuie să o cunoaştem prin experienţă, dar o putem experia numai dacă înţelegem mai întâi tragedia crucii. Pentru a învia trebuie să murim. Să murim faţă de egoismul nostru stânjenitor, să murim faţă de temerile noastre, să murim faţă de tot ceea ce face lumea noastră să fie atât de îngustă, atât de rece, atât de săracă, atât de crudă. Să murim pentru ca sufletele noastre să poată trăi, să se poată bucura, să poată descoperi izvorul vieţii.

Meditaţia este o activitate de gândire, în timp ce rugăciunea este respingerea oricărui gând. După învăţătura Părinţilor Răsăriteni, chiar şi gândurile evlavioase şi reflecţiile teologice cele mai profunde şi înalte, dacă apar în timpul rugăciunii, trebuie să fie considerate o ispită şi, prin urmare, alungate; aceasta fiindcă, aşa cum spun Părinţii, este o neghiobie să cugeţi despre Dumnezeu şi să uiţi că te afli în prezenţa Lui.