La o slujbă de seară...

 

Îmi amintesc că am întâlnit acum mulți ani un bătrân diacon rus care avea mai mult de 80 de ani. Cânta singur la o slujbă de seară și eu stăteam lângă el, citind din când în când sau cântând după el. Și cânta și citea cu o asemenea viteză, atât de rapid, încât abia puteam urmări textul cu ochii. Și când s-a terminat slujba, i-am spus cu aroganță (eram atunci adolescent): „Părinte Eftimie, mi-ați furat toată slujba cântând atât de repede și citind atât de iute. Și ceea ce este mai rău, ați furat-o și de la sufletul dumneavoastră, deoarece nu se poate să fi fost conștient de cuvintele pe care le-ați rostit”.

El a început să plângă și să îmi spună: „Iartă-mă! Am uitat că tu nu ai ascultat aceste slujbe suficient de mult timp. Dar știi, eu m-am născut într-o familie foarte săracă, într-un sat foarte flămând. Părinții mei nu au putut să mă crească și aș fi murit de foame. De aceea, atunci când aveam cinci sau șapte ani m-au dat la o mănăstire din apropiere pentru ca să fac acolo orice aș fi putut pentru a primi mâncare. Și nu am plecat niciodată de la mănăstire până când a venit Revoluția. Am crescut acolo, am învățat să citesc, am învățat să cânt. Am fost făcut ipodiacon, apoi diacon, și toată viața mea am citit și am cântat și am auzit cuvintele slujbelor și știi, odată cu anii, sufletul meu a devenit precum o harpă. Atunci când văd un cuvânt este ca și cum o mână ar fi atins una dintre coarde și sufletul meu începe să cânte”.

Deci el nu citea fiecare cuvânt ca pe ceva nou, ci recunoștea în fiecare cuvânt un mesaj care făcea ca întreaga lui ființă să cânte laudă lui Dumnezeu. Ce bine ar fi dacă și noi am putea învăța aceasta!