Eşti aici

Spovedanie neterminată

24 LEI Reducere 20%
19.2 LEI
 
În stoc
0724 550 463

Cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, la Editura Doxologia a apărut a treia ediţie, revizuită, a cărţii Genei Geamănu, „Spovedanie neterminată”. Cartea cuprinde patru părţi intitulate sugestiv: „Presimţiri”, „Căutări”, „Marea ocolire” şi „Iluminări şi poticniri”, are o prefaţă semnată de Adrian Lemeni şi o postfaţă de Mihai Zamfir. „Spovedanie neterminată” este un jurnal al convertirii la creştinism al autoarei. Zbuciumul sufletesc al Genei coincide cu ultima decadă a ceauşismului, când tânăra era obsedată de inutilitatea vieţii, chiar dacă ea căuta Calea folosind mijloace diferite, inclusiv exerciţii yoga. După moartea unei prietene, spre sfârşitul anului 1985, Gena, îndrumată de duhovnic, Părintele Galeriu, reuşeşte să se ridice din mocirla spirituală, să se detaşeze de lumesc şi să ia calea mănăstirii. Însă lupta cu sinele, cu răul dinăuntru şi...

mai mult  +

Cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, la Editura Doxologia a apărut a treia ediţie, revizuită, a cărţii Genei Geamănu, „Spovedanie neterminată”. Cartea cuprinde patru părţi intitulate sugestiv: „Presimţiri”, „Căutări”, „Marea ocolire” şi „Iluminări şi poticniri”, are o prefaţă semnată de Adrian Lemeni şi o postfaţă de Mihai Zamfir. „Spovedanie neterminată” este un jurnal al convertirii la creştinism al autoarei. Zbuciumul sufletesc al Genei coincide cu ultima decadă a ceauşismului, când tânăra era obsedată de inutilitatea vieţii, chiar dacă ea căuta Calea folosind mijloace diferite, inclusiv exerciţii yoga. După moartea unei prietene, spre sfârşitul anului 1985, Gena, îndrumată de duhovnic, Părintele Galeriu, reuşeşte să se ridice din mocirla spirituală, să se detaşeze de lumesc şi să ia calea mănăstirii. Însă lupta cu sinele, cu răul dinăuntru şi din afară nu se încheie, ci urmează o altă luptă, aceea de a vieţui duhovniceşte, în concordanţă cu învăţăturile Mântuitorului Iisus Hristos. Ultima parte a confesiunii, din decembrie 1989, descrie renaşterea spirituală a Genei care coincide cu renaşterea României. Asemenea Apostolului Toma, numit Geamănul, care până nu-L atinge pe Mântuitorul Iisus Hristos nu crede în învierea Lui, Gena Geamănu îşi încheie confesiunea cu mărturisirea credinţei: „Da, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul meu, vreau să Te urmez cu toată fiinţa şi viaţa mea!”. Lupta Genei, căutările şi zbuciumul sufletesc, trăirea demnităţii de creştin şi traseul spiritual sunt de fapt luptele lăuntrice pe care fiecare dintre noi le ducem pe Cale. Lectura cărţii ne va ajuta să ne re-descoperim trăirile sufleteşti cele mai intime, dar totodată răspunde şi unor întrebări nepuse, de frică sau din cauza unor clişee de gândire şi trăire.

De câteva zile ocolesc acest caiet. E pueril că trebuie (acesta e cuvântul) să scriu din când în când. Nu este un jurnal. E poate o parte din mine cu care stau de vorbă când nu mai pot să fiu singură. Dacă aş putea reciti tot ce am scris până acum aş realiza că, într-un fel sau altul, am scris mereu despre aceleaşi realităţi. Şi niciodată n-am găsit un răspuns la stupidele sau nestupidele mele întrebări. De ce? Oare chiar nu ştiu să răspund? Nu cunosc răspunsul sau refuz să cunosc? Trebuie să mă gândesc la asta. Ar trebui însă să fiu sinceră, şi nu ştiu dacă pot. Toată viaţa mea afectivă este o minciună. De ce? Cred că din nevoia mea de a nu lua lumea aşa cum este, de a descoperi dincolo de orice banalitate ceva, un ceva pe care l-am construit eu peste tot şi mai ales în oameni. Şi tot eu îi condamn că sunt mincinoşi! Eu am minţit, eu n-am luat niciodată ceea ce mi se dădea, ci ceea ce voiam eu să mi se dea. Dacă aş încerca să-mi povestesc viaţa, n-aş reuşi s-o fac. De ce? Pentru că, în primul rând, neg tot ce-am făcut până acum având convingerea (pe care nu prea văd cum aş putea s-o justific) că aş fi putut face altceva. Cu totul altceva. Sunt lucruri pe care le povestesc ca fiind ale mele şi care nu mi s-au întâmplat dar sunt convinsă că le-am trăit, încurc amintirile cu plăsmuirile imaginaţiei mele bolnave. Da, cred că am o imaginaţie bolnavă. E drept, într-o vreme mă ajuta să scap de realitatea care, de fapt, m-a schilodit. Acum însă, când trebuie şi vreau să aflu ce este adevărat în mine, mă încurcă. De ce mint? De ce mă mint? De ce m-am minţit mereu minţind mereu? De ce nu mint cum minte lumea? De ce nu sunt la fel ca toată lumea? Sau dacă sunt, de ce nu trăiesc ca toată lumea? Iar pun întrebări fără răspuns. Nu e bine aşa. Trebuie să limpezesc anumite lucruri. Să mă uit în viaţa mea de acum, de astăzi, şi să văd. S-o văd. Şi văd: sunt disperată. Cuvântul pare mare, pompos, şi pentru că l-am spus de prea multe ori şi totuşi am continuat să trăiesc, şi pentru că azi îţi e ruşine să mai spui anumite cuvinte care s-au golit de conţinut... Şi totuşi, sunt disperată. De ce? 1). Pentru că mi-e foame şi nu am ce mânca. De ce nu-mi ajung banii? Nu ştiu. Nu, nu-i bine, trebuie să ştiu. Sunt de vină cărţile? Că nu mă pot stăpâni să cumpăr cărţi? Dar am nevoie de ele mai mult decât de mâncare. Iar seamănă a exagerare. Dar nu este. Fără ele, fără lumea lor, fără vecinătatea lor, fără intimitatea cu ele, n-aş reuşi să evadez din această lume. Ce altă justificare ar fi? Lăcomia? Dar când intervine foamea fiziologică, ar putea fi învinsă această lăcomie de cărţi. Poate le cumpăr din snobism? Dar cine îşi poate permite să fie un snob flămând? De ce sunt fericită când cumpăr o carte, chiar şi când dau ultimii bani pe ea? Pentru că numai cărţile au reuşit să mă mângâie în această existenţă, fără să mă rănească. Numai ele m-au ajutat să trăiesc mai mult, mai adânc, chiar dacă în alt plan decât cel real. Dar nu e mai reală lumea cărţilor decât „realitatea” din jur? M-a îmbogăţit această lume a lor, sau m-a falsificat? Nu ştiu şi nici n-ar fi important să ştiu. Altfel nu era posibil. Pentru mine, cititul e la fel de necesar cum e mâncatul pentru alţii. Din acest motiv sunt singură. Oricine ar fi fost lângă mine m-ar fi despărţit de acest fel de a citi. Şi asta nu se poate. Bun, nu se poate; atunci de ce nu sunt fericită cu cărţile mele? Pentru că, totuşi, n-aş vrea să fiu singură. Aş vrea să găsesc pe cineva la fel ca mine. Dar nu există. De fapt acesta e cel de-al doilea motiv al disperării mele. 2). Sunt îngrozitor de singură. La ce se reduce tot ce fac eu? Lucrez opt ore, una-două le pierd cu viaţa biologică şi drumu¬rile, trei-patru dorm şi în rest citesc. Din când în când văd un film sau stau de vorbă sau mă întâlnesc cu un bărbat (sau fac mai mult decât atât). De ce nu reuşesc să rămân lângă un bărbat? De ce nu mă „distrez”, nu merg la spectacole, localuri, „ceaiuri”, de ce nu mă integrez măcar în rândul „disperaţilor”, „răzvrătiţilor”? În nici un caz dintr-un sentiment de superioritate, ci pur şi simplu pentru că nu pot fi acolo cu ei, şi nici în altă parte. Şi totuşi, ce vreau? Aş vrea să găsesc un bărbat care să descopere ce e bun în mine, să aibă nevoie de mine în acest sens. Ar trebui să ştiu că nu-l voi găsi niciodată, că voi continua să mă mint mereu. Dar ca să mă conving de acest lucru am nevoie de o nouă decepţie. Mă îndrăgostesc mereu de cineva ca apoi să fiu iarăşi convinsă că n-am iubit niciodată. Eram gata să mă întreb dacă există iubire. Ştiu că există. Nu ştiu ce este fiindcă n-am trăit-o, dar ştiu precis ce nu este din tot ce am trăit... O dovadă este şi faptul că actul sexual mi se pare profanator; or, toţi oamenii din jurul meu, şi nu numai ei, îl consideră ca desăvârşitor al iubirii. De ce aş vrea ca bărbaţii care îmi fac curte să nu-mi ceară să se culce cu mine, dar să mă dorească totuşi ca femeie? E o perversiune? Sunt frigidă? Nu, pentru că am cunoscut plăcerea. Mi se pare însă umilitoare, dacă asta e tot. Şi e atâta agitaţie şi atât zgomot! La ce bun? Ca să fii aruncat într-o singurătate mai cumplită decât cea de care voiai să fugi în îmbrăţişare? Poate că asta e adevărata mea infirmitate. Atunci, de ce nu renunţ? Pentru că am momente în care nu mai suport să fiu singură şi am de fiecare dată impresia că acum, de data aceasta, e altfel!... Ce e mai stupid este că am avut întotdeauna sentimentul că sunt nedreptăţită. Că nu pot fi la fel ca toţi ceilalţi, că minciuna îmi face rău şi totuşi nu pot să nu mint şi să nu mă mint, că nu pot exista aşa cum aş dori eu ... De fapt, cum aş dori? Cred că aş vrea să am bani, bani mulţi. Dacă aş avea bani, aş duce următoarea viaţă (nu sunt sigură că aş fi fericită, cred că tot aş suferi, dar ar fi un chin uman, străin de chinul provocat de imposibilitatea de a mânca până te saturi, de imposibili¬tatea de a ignora biologicul): aş sta zile întregi în bibliotecă, m-aş ocupa de tot ceea ce vreau să ştiu şi, poate, chiar aş crea ceva. Am făcut o descoperire: pe oameni i-am citit aşa cum am citit şi cărţile, prin mine, prin afectivitatea mea, prin limitele bietului meu eu. Deci nu i-am cunoscut! Poate că nici n-am suferit cu adevărat! Nu mai cred în nimic, nu mai am curajul să sper nimic, şi totuşi continui să trăiesc şi, poate inconştient, să sper. Ce? Mă detest! Nu voi reuşi niciodată să fiu un om ca toţi oamenii. Poate pentru că mereu voi sesiza o superficialitate în care ei se complac de parcă n-ar avea conştiinţă. Dar, atâta timp cât conştiinţa nu se va elibera de stomac, sau măcar stomacul nu va fi redus la dimensiunile lui morfo-fiziologice şi omul nu va uita că nu munceşte ca să mănânce, cât nu va descoperi că nu există ca să-şi câştige pâinea, că-şi câştigă pâinea ca să existe, omul nu va fi cu adevărat om. Astăzi oamenii din jurul meu se plâng că nu găsesc nimic pe piaţă, că nu sunt cartofi, ceapă, că viaţa e scumpă..., ca apoi să spună în şedinţe că totul e bine, că ei sunt oameni de tip nou! Cum pot eu găsi aici ceea ce caut? Am reuşit să fug de această corvoadă riscând să fiu veşnic flămândă. Am reuşit să nu mint pe tema „omului nou” renunţând la răsplata ce mi-ar fi făcut viaţa mai comodă. Ce ar deveni această societate dacă toţi oamenii ar fi ca mine? Dar, fiind aşa cum sunt, ce devine? Ce sens are chinul lor? Sau al meu? Ce anume are sens? Şi dacă nimic nu are sens, de ce să nu trăiesc ca ei, fără să mă chinuie problema sensului? Iar dacă mă chinuie, înseamnă că există. Atunci eu de ce nu-l văd? Mă întreb de ce nu scrie nimeni despre oamenii aceştia reali, „socialişti”, aşa cum sunt ei de fapt. Pentru că nu e voie. Şi pentru că, dacă ar fi voie, nu cred că le-ar plăcea să fie demascaţi. Şi apoi, la ce bun? Tot ce se întâmplă este absurd, dar oamenii nu au voie (dar nevoie oare nu au?) să ştie acest lucru. Ei se încăpăţânează să se epuizeze în această existenţă fără măcar să se întrebe pentru ce şi până când. Vorbe, vorbe..., peste tot vorbe pe care le repetă toţi, în care nimeni nu mai crede, dar pe care le acceptă. De ce? E felul lor de a se minţi? Parcă e mai frumoasă totuşi minciuna mea. Numai că, pe zi ce trece, nu mă mai pot minţi, fug tot mai greu din acest real. Ce voi face? Mă detest cu adevărat, pentru că din vina mea sunt aşa cum sunt, pentru că nu ştiu să fiu altfel, pentru că mă lamentez în loc să învăţ. Dar învăţatul la ce-mi foloseşte? E sigur că nu învăţ ca să termin facultatea, pentru a „trăi mai bine”. Atunci ca să ştiu mai multe? Dar la ce-mi va folosi acest „mai mult”? Voi găsi poate o soluţie teoretică, sau poate voi ajunge să am un „nume”, poate chiar un „renume”, dar la ce-mi va folosi acest lucru dacă e la fel de absurd şi multul şi puţinul, şi înaltul şi josnicul? Dar mai bine să fug în învăţat. Şi când voi ridica iarăşi ochii din carte, îmi voi aminti că-mi e foame, mă voi întreba de ce şi până când, apoi voi adormi şi viaţa va curge în continuare de parcă totul ar fi normal şi firesc. Am nevoie de o minciună mai puternică. O voi găsi? 17 iulie Trebuie să scormonesc în mine după putere şi după un scop care să mă fure cât de cât. 20 iulie În aceste minute omul ajunge pe Lună. E emoţionant. Ei, cei doi, ce simt oare? Se gândesc la sensul vieţii? Sau drumul lor îi scapă de întrebarea aceasta? Sau nu fac parte din cei ce se întreabă? 2 august 1971 În locul nostru, nişte locuri goale în care ne căutăm şi-i căutăm pe cei ce ne sunt şi ne-au fost dragi. Gol, dar nu întuneric. Dacă ar fi întuneric, nădejdea unei iluminări ne-ar întări. Dar se vede limpede că locul e gol. Nu există nimic lângă care ne-am putea opri sau de care ne-am putea împiedica, cel puţin... Cum se cheamă dorul de a construi minuni în locuri goale? Cred că trebuie să umplem locurile goale. Sună ca: „Să facem zece filme bune pe an”! Există oare soluţii practice la problema sensului? Dacă nu, de ce ne întrebăm?
mai puțin  -
5
   ( 0 review-uri)
Data apariției: 
2010
Număr pagini: 
368
ISBN: 
978-606-8117-79-9
Tip copertă: 
cartonată
Format carte: 
13 x 20 cm
Culoare interior: 
monocrom

Cititorii noștri au mai cumpărat

Ai întrebări legate de produs?

Ne poți suna la
0724 550 463
Lasă-ne un număr de telefon
Te sunăm noi!
Vrei să ne trimiți un
email?