Eşti aici

Chipul mamei

14 LEI Reducere 20%
11.2 LEI
 
În stoc
0724 550 463

După ce Biserica, timp de peste trei veacuri, fusese supusă la cele mai crâncene persecuții din partea păgânilor, după ce fusese atacată cu furie de vrăjmașii ei păgâni și evrei cu armele intelectuale, după ce, în sfârșit, timp de alte trei veacuri și jumătate ea se dezvoltase și progresase în chip uimitor prin râvna și munca fără preget a slujitorilor ei, închizând gurile ereticilor, iată că a apărut pe la începutul secolului al VIII-lea un nor negru care a întunecat cerul luminos al acestei biserici timp de peste un veac. Acest nor întunecos a fost iconoclasmul sau lupta împotriva icoanelor, și el a fost provocat chiar de împărații bizantini.

Cultul icoanelor a fost stabilit încă de la început în Biserică și credincioșii l-au practicat netulburați de nimeni, atât în locuințele lor particulare, cât și în biserici. Urme de icoane și alte embleme sfinte găsim încă din cele mai îndepărtate...

mai mult  +

După ce Biserica, timp de peste trei veacuri, fusese supusă la cele mai crâncene persecuții din partea păgânilor, după ce fusese atacată cu furie de vrăjmașii ei păgâni și evrei cu armele intelectuale, după ce, în sfârșit, timp de alte trei veacuri și jumătate ea se dezvoltase și progresase în chip uimitor prin râvna și munca fără preget a slujitorilor ei, închizând gurile ereticilor, iată că a apărut pe la începutul secolului al VIII-lea un nor negru care a întunecat cerul luminos al acestei biserici timp de peste un veac. Acest nor întunecos a fost iconoclasmul sau lupta împotriva icoanelor, și el a fost provocat chiar de împărații bizantini.

Cultul icoanelor a fost stabilit încă de la început în Biserică și credincioșii l-au practicat netulburați de nimeni, atât în locuințele lor particulare, cât și în biserici. Urme de icoane și alte embleme sfinte găsim încă din cele mai îndepărtate timpuri ale creștinismului, mai ales prin catacombe. Potrivit învățăturii Bisericii și Sfintei Tradiții, credincioșii, închinându-se sfintelor icoane, nu adoră sau nu venerează însuși obiectul material, ci ființele pe care le reprezintă acele icoane, adică Sfânta Treime, Mântuitorul Hristos, Sfânta Fecioară și toți sfinții sau plăcuții lui Dumnezeu.

S-au găsit însă unii oameni rătăciți în socotințele lor, care au considerat această venerație a icoanelor drept idolatrie.

Cel dintâi care a dat semnalul luptei împotriva cultului icoanelor a fost împăratul bizantin Leon al III-lea Isaurul. Om ridicat din popor, soldat aspru și aproape incult, acest împărat nepricepând înalta filosofie creștină, nu se împăca cu acest cult al icoanelor. Punându-și în gând să convertească evreii și mahomedanii din imperiul său și considerând icoanele o piedică, a dat, după sfatul unor pseudoteologi, un edict în anul 726, prin care porunci ca icoanele să fie ridicate, ca astfel poporul să nu le mai poată săruta. Dar nu s-a oprit aici; în anul 730 a dat un edict și mai aspru, ca icoanele să fie scoase din biserici. Dar clerul și poporul credincios, în frunte cu patriarhul de Constantinopol, s-au opus cu tărie acestei măsuri samavolnice. Patriarhul Ghermano a fost silit să demisioneze, iar în locul lui a fost numit un curtean, un oarecare Anastasie, care căută să facă pe placul împăratului Leon. Lupta contra icoanelor a devenit violentă. Toate chipurile sfinte erau scoase de pretutindeni, batjocorite și distruse. Poporul s-a revoltat, însă armata a înăbușit această revoltă în sânge. Acum lupta împotriva icoanelor era împărțită în două tabere, una numeroasă a închinătorilor la icoane, numiți și iconoduli, iar alta a distrugătorilor de icoane, numiți și iconoclaști. Poporul drept-credincios era indignat la culme. Apărătorii icoanelor erau persecutați și exilați. Mulți dintre ei au suferit necazuri și au murit în temniță. Înșiși episcopii Romei, Grigorie al II-lea și Grigorie al III-lea l-au dezaprobat pe Leon al III-lea prin niște scrisori pline de curaj, dar fără rezultat. În anul 741 Leon al III-lea a murit blestemat de tot poporul. După Leon a urmat fiul său Constantin al V-lea Copronimul, numit și Cabalin, care a întrecut pe tatăl său în cruzime și în fanatism în lupta sa contra icoanelor. El s-a silit din răsputeri ca să stârpească din tot imperiul cultul acestora. În acest scop, a atras de partea sa mai mulți oameni care să ia apărarea actelor sale sălbatice. Și fiindcă rezistența cea mai mare o avea din partea călugărilor, împotriva acestora a început cea mai aprigă persecuție, batjocorindu-i în toate chipurile. Unii au fost groaznic mutilați, tăindu-li-se nasul și urechile, scoțându-li-se ochii sau retezându-li-se mâinile. Altora li s-au uns bărbile cu smoală și li s-a dat foc. Unii au fost loviți cu icoanele peste cap. Mulți călugări au fost scoși din mănăstiri și căsătoriți cu de-a sila. Multe mănăstiri au fost prefăcute în cazărmi și grajduri. Tezaurele de pictură bisericească au fost distruse și tablourile cele mai frumoase din biserici au fost înlocuite cu chipuri profane și scene de vânătoare. Episcopul Romei, Ștefan al II-lea, a protestat contra acestor barbarii. În anul 775 a murit Constantin Copronim, urât și blestemat de popor, iar în locul lui s-a urcat pe tron fiul său Leon al IV-lea Chazarul care a crezut că a încetat cu totul cultul icoanelor. Descoperind însă că și soția sa Irina este iconodulă, se convinse că venerarea icoanelor n-a dispărut. Murind el, soția sa Irina a devenit regentă în numele fiului său Constantin al VI-lea Porfirogenetul. Această femeie evlavioasă și-a dat silința ca să restabilească în Biserică cultul icoanelor și astfel să readucă în imperiu pacea mult dorită. După ce a fost ales ca patriarh secretarul ei Tarasie, împărăteasa a convocat un sinod la care a luat parte delegați din toată lumea creștină. Dar garda imperială, care era de partea iconomahilor, a împiedicat această adunare. Atunci împărăteasa a trimis această gardă în Asia Mică unde a dezarmat-o și astfel s-a adunat în liniște Sinodul al VII-lea Ecumenic la anul 787 în Niceea, la care participară peste 300 de episcopi. Acest sinod s-a ocupat pe larg de problema închinării la icoane, stabilind astfel în privința aceasta că nu numai că este permis, dar este și folositor și foarte plăcut lui Dumnezeu a avea icoane și a le da cinstea cuvenită, apoi această cinste să fie numai închinare, iar nu adorare care se cuvine numai lui Dumnezeu; această cinstire este numai relativă, pentru că ea se dă icoanei numai pentru persoana care este reprezentată pe dânsa.

Liniștea se restabili pentru un timp. Pacea a fost din nou însă tulburată prin suirea pe tron a lui Leon al V-lea Armeanul (813-820). Acesta a început iarăși lupta contra icoanelor, cerând patriarhului Nichifor ca să le îndepărteze din biserici. Nichifor s-a opus cu energie și a fost depus din funcție și aruncat la închisoare, iar în locul lui a fost pus un oarecare Teodot Casiteras care a făcut pe voia împăratului. Icoanele au fost din nou înlăturate și s-au ivit noi tulburări. Cei mai zeloși apărători ai icoanelor a fost acum Nichifor Mărturisitorul și eruditul monah Teodor Studitul.

După Leon Armeanul a urmat Mihail al II-lea Bâlbâitul care a fost mai moderat, iar după el urmă fiul său Teofil care nu a fost mai prejos decât predecesorii săi în ura fanatică ce o nutrea contra închinătorilor de icoane. Murind el în 842, i-a urmat pe tron soția sa Teodora, ca regentă a fiului său Mihail al III-lea. Această împărăteasă credincioasă, doritoare de pace în Biserică și în imperiu, a adus ca patriarh pe Metodie Mărturisitorul, care suferise mai înainte pentru icoane, și a convocat un sinod la Constantinopol în anul 842. Acest sinod a stabilit pentru totdeauna cultul icoanelor, a condamnat pe iconomahi ca eretici și vrăjmași ai Bisericii și a hotărât să se reintroducă în mod solemn icoanele în biserici. În duminica I a Postului Mare, sfintele icoane au fost purtate în triumf de către clerici și credincioși și a fost o sărbătoare aleasă pentru tot imperiul. Această zi a fost numită „Duminica Ortodoxiei” și s-a hotărât de către Biserică să fie prăznuită în fiecare an ca o pioasă amintire a biruinței dreptei credințe asupra învățăturilor rătăcite.

Cum vedem, lupta împotriva icoanelor a durat de la 726 până la 842 cu mici întreruperi. Drept-credincioșii au suferit multe persecuții și s-a vărsat mult sânge până să se stabilească definitiv cultul sfintelor chipuri. Mulți luptători devotați au ieșit la iveală în aceste timpuri grele, oameni sfinți care ne uimesc prin curajul lor nețărmurit, între care amintim pe Ioan Damaschin, Teodor Studitul, Nichifor Mărturisitorul, Teofan Mărturisitorul, Maxim Mărturisitorul, Emilian Mărturisitorul, Mihail Mărturisitorul, Vasilie Mărturisitorul, Teofilact Mărturisitorul și alții care au fost trecuți în rândul sfinților. În aceste timpuri grele, monahii au dat dovadă de multă râvnă și tărie a credinței și merită toată admirația noastră.

La noi, românii, cultul icoanelor a avut o înrâurire foarte mare asupra evlaviei credincioșilor. Datorită domnilor și boierilor din trecut, bisericile și mănăstirile noastre au fost împodobite cu icoane zugrăvite în stil bizantin și atonit și măiestrit îmbrăcate în argint și suflate în aur. Admirăm aceste odoare sfinte când le vedem în monumentele religioase ale ctitorilor. Ni se umple sufletul de duioșie când ne gândim cu câtă evlavie venerau strămoșii noștri aceste obiecte sfinte și cu câtă râvnă păstrau în casele lor asemenea chipuri, dându-le ca prețioasă moștenire fiilor și nepoților lor. Dar nu ne mâhnim mai puțin când ne gândim că astăzi în multe din casele creștinilor de pe la orașe nu se mai găsesc icoane. Mulți dintre orășenii noștri se cred prea culți sau prea sus-puși ca să mai țină în casele lor asemenea lucruri, bune numai pentru cei de jos și inculți, cum zic ei. În locul icoanelor au tablouri, unele chiar obscene, care îți dau impresia că te afli în casa unor necreștini. Unii chiar tratează sfintele chipuri cu puțin respect și vorbesc de venerarea lor cu atâta ușurință, că îți vine mai mult să le plângi de milă decât să-i acuzi. Nu se gândesc deloc cu câtă nevoință, cu cât necaz și cu câtă jertfă a stabilit Biserica închinarea la sfintele icoane și cu câtă râvnă s-au luptat Sfinții Părinți ca această închinare să se facă în liniște și în libertate! Nu-și închipuie cât de mult influențează asupra educației tineretului imaginile sfinților din Biserică! Existența icoanelor în casele creștinilor va denota gradul de credință și de evlavie al celor ce locuiesc în ele. Și ce podoabe mai frumoase pot fi la pieptul copilelor și femeilor creștine, decât cruciulițele și iconițele cu imagini sfinte?

Privind aceste chipuri sfinte, numaidecât ne aducem aminte de ființele pe care le reprezintă și ne dă prilejul ca să ne rugăm cu căldură și să ne ferim de fapte rele.

Citirea prezentei cărți mi-a umplut sufletul de nespusă duioșie și m-am hotărât s-o traduc. Am cerut acordul autorului, domnul Otto von Schaching (Dr. Otto Denk) din Regensburg și domnia sa mi l-a dat cu multă bună-voință. Pentru aceasta îi aduc mulțumirile mele cordiale.

În istorisirea de față se cuprinde un episod din timpul împăratului Leon al III-lea Isaurul și se arată dragostea cea mare a unor persoane credincioase pentru sfintele icoane.

Fie ca citirea acestei cărți să aprindă în multe suflete venerația pentru aceste sfinte odoare și să deștepte râvna pentru credința strămoșească!

Arhiereul Anthim Petrescu-Botoșăneanul

mai puțin  -
5
   ( 0 review-uri)
Data apariției: 
2013
Număr pagini: 
100
ISBN: 
978-606-666-100-3
Tip copertă: 
broșată
Format carte: 
13 x 20 cm
Culoare interior: 
monocrom

Clienții au cumpărat și

Ai întrebări legate de produs?

Ne poți suna la
0724 550 463
Lasă-ne un număr de telefon
Te sunăm noi!
Vrei să ne trimiți un
email?