Eşti aici

Psihologia existențialistă și psihoterapia ortodoxă

Traducere: Nicușor Deciu
14.5 LEI Reducere 20%
11.6 LEI
 
În stoc
0724 550 463

Nevoia universală de terapie şi răspunsul Bisericii O caracteristică specifică lumii de azi, care a ajuns la o evidentă extremă în orice colţ al lumii, este căutarea unei forme eficiente şi cuprinzătoare de psihoterapie sau, mai general spus, de terapie a individului. Peste tot oamenii sunt invadaţi de probleme şi prin urmare de boli de natură „psihică”. Aceste boli sunt, din perspectiva psihoterapiilor laice, fie expresia unor dezechilibre psihice datorate unor factori diverşi, specifici comunităţilor umane aglomerate, fie încercări susţinute de evadare din lumea reală, devenită insuportabilă, într-una imaginară, fantastică, dar tocmai din această cauză cu efecte degenerante asupra psihicului. O altă cauză majoră a bolilor pare să fie, cel puţin în viziunea lui Victor Frankl, fondatorul logoterapiei, lipsa de sens a vieţii, care se manifestă sub forma unui aşa-numit vid existenţial. Se pare că...

mai mult  +

Nevoia universală de terapie şi răspunsul Bisericii O caracteristică specifică lumii de azi, care a ajuns la o evidentă extremă în orice colţ al lumii, este căutarea unei forme eficiente şi cuprinzătoare de psihoterapie sau, mai general spus, de terapie a individului. Peste tot oamenii sunt invadaţi de probleme şi prin urmare de boli de natură „psihică”. Aceste boli sunt, din perspectiva psihoterapiilor laice, fie expresia unor dezechilibre psihice datorate unor factori diverşi, specifici comunităţilor umane aglomerate, fie încercări susţinute de evadare din lumea reală, devenită insuportabilă, într-una imaginară, fantastică, dar tocmai din această cauză cu efecte degenerante asupra psihicului. O altă cauză majoră a bolilor pare să fie, cel puţin în viziunea lui Victor Frankl, fondatorul logoterapiei, lipsa de sens a vieţii, care se manifestă sub forma unui aşa-numit vid existenţial. Se pare că aceste probleme, care nu sunt simple aporii teoretice, tind să devină din ce în ce mai mult expresii ale unor stări care răscolesc practic viaţa şi o deturnează de la cursul ei firesc şi sănătos. Acesta ar fi motivul pentru care fenomenele din această categorie sunt numite probleme sau crize existenţiale. În consecinţă, pentru toate aceste boli şi probleme se caută prin orice mijloace leacul cel mai potrivit. De aici provine probabil şi explozia şcolilor de psihologie şi psihoterapie în modernitate, fiecare dintre ele cu o ofertă psihoterapeutică spectaculoasă, pe măsura principiilor care stau la baza teoriilor lor constitutive. În scurte cuvinte, soluţionarea propusă de şcolile laice de psihoterapie se poate reduce, în genere, la încercarea scoaterii individului din criză şi a „reechilibrării” sale psihice. Nu este locul aici să analizăm valoarea, veridicitatea şi eficienţa acestor forme de terapie, deşi un asemenea demers clarificator pare a fi destul de necesar şi aşteptat, ci să constatăm prezenţa lor masivă deja, chiar şi în spaţiul românesc. Din această cauză, cel puţin, considerăm că mesajul acestora nu mai poate fi trecut cu vederea. De partea cealaltă Biserica, al cărei mesaj fundamental este chemarea universală spre dobândirea veşnicei Împărăţii a cerurilor împreună cu Mântuitorul Hristos, a avut dintotdeauna o grijă atentă pentru soluţionarea problemelor existenţiale ale oamenilor, adaptată perfect fiecărei epoci istorice. Ca o adaptare firească la conceptele culturii contemporane a apărut, nu de multă vreme, şi termenul de „psihoterapie ortodoxă”, ca o provocare adresată tuturor, inclusiv psihoterapiilor din afara Bisericii, dar şi ca o ieşire venită în întâmpinarea oamenilor care trăiesc, totuşi, într-un anume mediu, pliat pe coordonate culturale specifice modernităţii şi post-modernităţii, esenţial diferite de cele de acum câteva sute de ani de pildă. Însă, ce se înţelege prin acest concept oarecum nou în spaţiul bisericesc? Departe de a fi o inovaţie sau o formă de secularizare a fondului credinţei creştine, psihoterapia ortodoxă nu este nimic altceva decât acelaşi crez al Bisericii lui Hristos prezentat, dar mai ales practicat, după un principiu foarte concret şi anume: promovarea artei vindecării sufletului prin mijlocirea învăţăturii Sfinţilor Părinţi (atât cei vechi, cât şi cei mai noi). Este adevărat că acest curent nu apare doar ca o desfăşurare dinamică a Tradiţiei, ci şi pe fondul unei reale nevoi de terapie în interiorul comunităţii. În momentul de faţă putem afirma că asistăm la dezvoltarea unui adevărat gen literar dedicat psihoterapiei ortodoxe”. Remarcabil este de asemenea faptul că autorii acestor studii, aproape fără excepţie, sunt persoane care dovedesc atât o bună cunoaştere a faptelor duhovniceşti ale Tradiţiei, cât şi o pătrunzătoare înţelegere a tipului de mentalitate dominantă astăzi în lume, împreună cu problemele specifice care însoţesc civilizaţia contemporană. Unul dintre cei mai importanţi şi cunoscuţi reprezentanţi ai acestui gen literar este mitropolitul grec al Navpaktos-ului, Hierotheos Vlachos, autorul multor lucrări dedicate psihoterapiei ortodoxe, între care cea prezentă, intitulată Psihologia existenţialistă şi psihoterapia ortodoxă. Avem în faţă o lucrare structurată în două părţi: în prima parte este prezentată logoterapia lui V. Frankl, iar în partea a doua este dezvoltată o interesantă sinteză a psihoterapiei ortodoxe, pe care autorul o pune oarecum în paralel cu logoterapia. Cu toate acestea, trebuie reţinut dintru început faptul că în această carte nu se fac echivalări de nici un fel între cele două realităţi, care pornesc în demersul terapeutic de la premise diferite: psihoterapia ortodoxă este teocentrică, în timp ce logoterapia este antropocentrică. În demonstraţia sa mitropolitul Hierotheos porneşte de la faptul binecunoscut celor familiarizaţi cu învăţătura Bisericii că întreaga tradiţie biblică şi patristică conţine o multitudine de expresii precum: vindecarea, tămăduirea sau terapia sufletului şi, de asemenea, de la convingerea că Ortodoxia este în esenţă o metodă terapeutică şi o educaţie terapeutică. Conceptul mai nou de „psihoterapie”, deşi nu are o ascendenţă patristică, se revendică, în ceea ce priveşte semnificaţia termenului, din aceeaşi etimologie, şi îşi propune în principiu să facă cât mai multe cu putinţă pentru însănătoşirea sufletului omului. Însă, cu toate că noţiunea de psihoterapie este întâlnită şi în spaţiul aşa-numitelor ştiinţe umaniste, înţelesul conceptului de psihoterapie ortodoxă este cu totul diferit de tehnicile moderne, care îşi propun o investigaţie analitică a psihicului pacientului şi de aici găsirea unor soluţii omeneşti de echilibrare psihică. Psihoterapia ortodoxă îşi propune în principal să-l aşeze pe om într-o relaţie corectă cu un Dumnezeu viu şi din interiorul acesteia să I se închine Lui după lege. Aşadar, să-l orienteze pe om spre Cel ce are puterea reală de a tămădui, spre Acela despre care se spune că poate „vindeca toate bolile” (Psalmul 102, 3). Trebuie menţionat aici că sensul primar al cuvântului grecesc ,,terapia" este acela de „închinare sau adorare a lui Dumnezeu”, ulterior el va dobândi şi sensul de „tămăduire” sau „vindecare”. Biserica mărturiseşte că este de ajuns o credinţă puternică în Iisus Hristos ca omul să treacă peste orice impas, peste orice problemă, oricât de dură ar fi aceasta. Exemple arhetipale în acest sens sunt tămăduirile Mântuitorului menţionate în Evanghelie, pentru care El cerea bolnavilor doar o credinţă neclintită în Fiul lui Dumnezeu. Dacă necredinţa ne poate prăbuşi în cea mai neagră deznădejde, credinţa – remarcă Sfântul Isaac Sirul – este în stare să-l ridice pe om deasupra oricărei neputinţe şi să-l ajute să depăşească chiar limitele firii: „Îndoiala din inimă bagă groaza în suflet, iar credinţa poate întări voinţa, chiar dacă ni s-ar tăia un mădular”. Din acest motiv, psihoterapia ortodoxă prevede abia în al doilea rând o serie de rânduieli pe care credinciosul să le aibă în vedere în ceea ce priveşte dobândirea sănătăţii sufletului, precum şi a unor relaţii iubitoare cu semenii în interiorul comunităţii. Aşadar, praxis-ul (nevoinţa), care poate găsi echivalenţe formale şi în alte tradiţii sau şcoli terapeutice, urmează numai după mărturisirea exactă a credinţei în Dumnezeul treimic al Scripturii şi al Sfinţilor Părinţi. Prin urmare, practicile terapeutice sunt cuprinse în dezvoltarea inspirată a sfaturilor pe care Părinţii le dau pentru înfrângerea patimilor egoiste şi dobândirea virtuţilor, de regulă sub îndrumarea unui duhovnic. Dar de aici nu trebuie trasă concluzia că în Ortodoxie terapia se reduce la factorul uman şi la ceea ce crede sau face acesta în cadrul procesului terapeutic. Din perspectiva spiritualităţii ortodoxe, remarcă Hierotheos Vlachos, terapia presupune o legătură cu Dumnezeu, mijlocită de energiile Sale necreate.Vindecarea sufletului nu poate avea loc decât în atmosfera Duhului Sfânt: „De aceea şi terapia sufletului este în realitate dobândirea şi în acelaşi timp rodul Sfântului Duh”. Putem remarca, aşadar, că scopul, dar şi finalitatea psihoterapiei ortodoxe este realizarea unei continue relaţii cu Dumnezeu, iar persistenţa sufletului în această relaţie înseamnă persistenţa în starea lui firească de sănătate. În consecinţă, se poate înţelege, că „finalitatea psihoterapiei ortodoxe nu este doar o anumită stare de eliminare a păcatelor şi a patimilor care generează bolile psihice, ci ea năzuieşte spre o reorientare a energiilor sufletului către primirea vederii duhovniceşti a lui Dumnezeu, ceea ce în minunatul limbaj al Tradiţiei înseamnă îndumnezeirea omului. Numai atunci când omul ajunge pe această ultimă treaptă a vieţii duhovniceşti se poate considera că procesul terapeutic s-a încheiat”. Aşadar, în starea de îndumnezeire omul nu se mai preocupă de patimi, ci lasă loc bucuriei şi nesfârşitei comuniuni cu Dumnezeu. Aceasta este viaţa veşnică în sânul Împărăţiei lui Dumnezeu. Şcoala logoterapiei, aşa cum am amintit mai sus, este prezentată de mitropolitul Navpaktos-ului în prima parte a cărţii de faţă. Din multitudinea de curente terapeutice pe care autorul le-a cercetat, logoterapia reprezintă o alegere motivată calitativ. Hierotheos Vlachos a observat în logoterapie o formă terapeutică care, prin unele caracteristici specifice, s-ar apropia într-o anumită măsură de viziunea teologică şi duhovnicească a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Esenţa logoterapiei constă în încercarea de a găsi un sens real al vieţii, care totodată este unic şi personal, specific fiecărui individ în parte. Conform logoterapiei, putem descoperi un sens în viaţă în trei moduri: prin crearea unui lucru sau prin realizarea unei munci, printr-o întâlnire cu altă persoană, adică prin iubire, şi prin atitudinea pe care o avem în faţa suferinţei inevitabile. Aşadar, în viaţă toate energiile trebuie canalizate spre împlinirea sensului, fapt care are darul de a-l scoate pe pacient din „vidul existenţial”, boală specifică lumii moderne, în care domină starea de gol, de neputinţă, lipsă de motivaţie pentru orice lucru etc. Dar şi reciproca poate fi valabilă, adică tocmai datorită absenţei unui astfel de sens viaţa individului se prăbuşeşte în vidul existenţial. Din acest punct de vedere logoterapia îşi propune să-l proiecteze pe individ oarecum în viitor, ca, prin preocuparea de sensul propriei vieţi, să scape de cercurile vicioase ale nevrozelor, care-l închid pe bolnav într-o autocentrare egotică. Logoterapia are de asemenea în vedere găsirea unui sens în diferite situaţii sau evenimente imprevizibile ale vieţii, dar mai cu seamă în suferinţă. Aceasta pentru că suferinţa încetează a mai fi suferinţă în momentul în care omul îi descoperă un sens, cum ar fi de pildă sensul purificării sau al sacrificiului. Poate că aportul cel mai important al logoterapiei, în calitate de ştiinţă terapeutică, este afirmarea necesităţii unui suprasens în viaţa omului. Această teză provine cu siguranţă din observarea caracterului limitat al lumii şi al tuturor sensurilor care se leagă de ea. Dar această finitudine a sensurilor lumii intră în contradicţie cu dorinţa omului de a poseda „ceva” nelimitat sau setea de a se împărtăşi de o realitate inepuizabilă, fără sfârşit. Acest fapt ar putea dovedi o existenţă care depăşeşte capacităţile noastre intelectuale limitate şi căreia îi stă în putere să ne ofere un sens veşnic. Logoterapia însă nu numeşte în nici un fel acest sens ultim al vieţii. Probabil că acest lucru este lăsat în sarcina unei alte „ştiinţe”. În final, intuim în structurarea pe care Hierotheos Vlachos a ales-o pentru cartea sa, plasând psihoterapia ortodoxă după prezentarea logoterapiei lui Frankl, o sugestie legată de identitatea suprasensului. Fără să nege efortul logoterapiei în găsirea unui sens vieţii, mitropolitul grec subliniază faptul că „tocmai teologia ortodoxă oferă cel mai mare sens, care este îndumnezeirea, comuniunea şi unitatea cu Dumnezeu. Din această perspectivă, se vede marea valoare şi semnificaţie a tradiţiei neptice, a aşa-numitei psihoterapii ortodoxe în epoca contemporană”. Nicusor Deciu

mai puțin  -
4
   ( 0 review-uri)
Data apariției: 
2011
Număr pagini: 
150
ISBN: 
978-606-8278-16-2
Tip copertă: 
broșată
Format carte: 
11,5 x 19 cm
Culoare interior: 
monocrom

Clienții au cumpărat și

Ai întrebări legate de produs?

Ne poți suna la
0724 550 463
Lasă-ne un număr de telefon
Te sunăm noi!
Vrei să ne trimiți un
email?