Vechiul Testament

 

Teologia și cultul Bisericii noastre sunt străbătute ca un fir roșu de aspirația unirii omului cu Dumnezeu, în diferite moduri și la diferite stadii. Conform mărturiei biblice, unirea cu Dumnezeu se face după modelul familiei, ca urmare a unei căsătorii reale între Dumnezeu și om. Începând cu profetul Osea, Sfânta Scriptură arată că Dumnezeu Se coboară până la neamul omenesc, îl restaurează din starea decăzută în care se afla și îl pregătește pentru unirea cu El prin căsătorie. 

     Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, în ciuda prezenței discrete la prima vedere, joacă în Biserica Ortodoxă un rol important. Accentul se pune în mod deosebit pe Psaltire, dar, pe de altă parte, se constată și folosirea destul de limitată în cult a celorlalte cărți. Credincioșii ortodocși sunt mai puțin obișnuiți cu lectura și studiul biblic decât este, de pildă, lumea iudaismului ortodox sau cea protestantă. Totuși, în Ortodoxie s-a păstrat un respect profund față de Scriptură.

   Cartea Genezei, prima carte a Vechiului Testament, este poate şi cea mai dificil de priceput dintre toate cărţile Sfintei Scripturi. Este o carte dificilă nu numai pentru un copil, dar şi pentru un adult. De aceea acest proiect este cu atât mai important, el adresându-se în egală măsură copiilor şi părinţilor lor, invitându-i să participe, împreună, la redescoperirea miezului apariţiei vieţii pe Pământ.

Elaborată inițial ca lucrare de doctorat, „Educaţia la poporul ales” abordează un domeniu teologic biblic pe cât de actual şi important, pe atât de delicat şi sensibil pentru societatea modernă. Valenţele şi obie­c­tivele educaţiei religioase veterotestamentare sunt la fel de actuale astăzi, precum atunci, în perioada sfinţilor scriitori. În contextul unei societăţi secularizate şi globalizate, raportarea la fundamentele biblice şi păstrarea identităţii de credinţă sunt res­pon­sa­bilități pentru fiecare creștin şi pentru Biserică, în general.

„Nimeni să nu-mi reproșeze, dacă încetez să mai vorbesc despre acestea, fiindcă, după cum toți vă dați seama, suferințele noastre au crescut: pretutindeni suntem înconjurați de săbii, pretutindeni ne temem de pericolul morții iminente. Unii se întorc la noi cu mâinile tăiate, despre alții se aude că au fost luați prizonieri, iar despre alții, că au fost uciși. Sunt silit să tac, «pentru că sufletul meu este dezgustat de viața mea» (Iov 10, 1).

Cititorul acestei tâlcuiri va fi surprins de multiplele valenţe de interpretare a unui text scripturistic peste care era obişnuit să treacă uşor, crezând că i-a înţeles sensul. După cum ne-am obişnuit, Sfântul Ioan se foloseşte şi în această tâlcuire, în stilul propriu, de procedeul exegetic antiohian: interpretarea literară a cuvintelor Sfintelor Scripturi, temperată de recursul la alegorie. Sfântul Ioan ne arată cum Psalmul 8 este atât un imn de preamărire a lui Hristos cât şi un imn de preamărire al omului. Cum poate fi posibil acest lucru?

Numele face trimitere la persoană. În cultul creștin ortodox, la fiecare dintre cele șapte Sfinte Taine, credinciosul este prezent fizic și îi este pronunțat numele. De asemenea, numele se pomenește și în cadrul sfintelor ierurgii și la rugăciunile personale. După cum se vede din Vechiul Testament, numele primit la naștere de un copil poate fi un indiciu care vorbește despre starea socială din țară la momentul nașterii (Icabod înseamnă „s-a dus slava lui Israel” – I Reg. 1, 21), de un eveniment semnificativ din viața pruncului (Moise înseamnă „scos din apă...

Dumnezeu, Cel ce nu încetează a Se comunica

† TEOFAN,
Mitropolitul Moldovei și Bucovinei

În viața lumii și a omului sunt momente în care Dumnezeu vorbește și momente în care Dumnezeu tace. Sau cel puțin așa le percepem noi. Căci nu numai prin cuvântul lui Dumnezeu s-au făcut toate, ci toate se și țin în ființă prin cuvântul Său, cel de viață făcător. Încât, înțelegând așa taina vieții, Dumnezeu nu încetează niciodată a vorbi. Dacă ar înceta, viața însăși ar sfârși.

Acest volum este disponibil în ediția a doua, accesând adresa de mai jos:

https://edituradoxologia.ro/omilii-la-psalmi-editia-doua-adaugita

Talmudul spune că atunci când cel drept îl asupreşte pe cel nelegiuit, Dumnezeu ia apărarea celui nelegiuit, fiindcă dreptul îşi pierde calitatea de plăcut lui Dumnezeu atunci când se ridică, fie şi doar cu mintea, împotriva aproapelui său. Dar ce se întâmplă când cel drept este ispitit de deznădejde în faţa nelegiuirii tot mai crescânde şi aparent, biruitoare? Îi este îngăduit celui care îşi trăieşte viaţa după poruncile lui Dumnezeu să se pogoare cu sufletul în „întunericul şi în umbra morţii” spirituale?