Suntem mult mai fericiţi cu dumnezeul nostru în ceruri, decât cu omul Care zace înaintea noastră: „Nu cunosc pe omul acesta” (Mt. 26, 72). Noi vrem un dumnezeu care să se conformeze aşteptărilor noastre: un păpuşar atotputernic şi atotştiitor, nu unul care să ne pună la încercare, unul mult prea uman, care-i slujeşte pe alţii, care plânge, care moare.
Săvârşitu-s-a!
Acum câteva zile L-am întâmpinat pe Hristos în Ierusalim ca pe un Împărat ce intră în cetatea sa, iar acum iată că zace mort înaintea noastră. Ne-am alăturat Lui la masă, părtaşi fiind la pâinea pe care a frânt-o pentru noi, iar acum trupul Său zace frânt înaintea noastră. El ne-a spălat picioarele, iar acum i-am uns trupul şi l-am îngropat.
Săvârşitu-s-a!
Am vrut, ca ucenicii Lui, să stăm de-a dreapta şi de-a stânga Lui în slava Împărăţiei Sale. Am vrut, aşa cum au vrut şi ei, ca El să facă pentru noi tot ceea ce cerem de la El. Am vrut să-L urmăm, fără să ştim în ce scop. Iar acum toate speranţele şi aşteptările noastre sunt zdrobite. Toate lucrurile pentru care ne îndreptăm de obicei către Dumnezeu – să cerem sănătate, prosperitate şi viaţă cu pace, ajutorul Său în toate planurile şi proiectele noastre; când ne târguim cu El, oferindu-I strădaniile noastre de a fi mai evlavioşi şi ascetici, mai religioşi; când Îi cerem să intervină în treburile acestei lumi şi să îndrepteze neorânduiala pe care am creat-o – toate acestea şi tot ceea ce ele favorizează, tot ceea ce este de mare preţ în ochii noştri – viaţa noastră – toate acestea s-au sfârşit în mormânt. Totul este deşertăciune şi toate căile acestei lumi duc la moarte şi la mormânt.
Săvârşitu-s-a!
Suntem mult mai fericiţi cu dumnezeul nostru în ceruri, decât cu omul Care zace înaintea noastră: „Nu cunosc pe omul acesta” (Mt. 26, 72). Noi vrem un dumnezeu care să se conformeze aşteptărilor noastre: un păpuşar atotputernic şi atotştiitor, nu unul care să ne pună la încercare, unul mult prea uman, care-i slujeşte pe alţii, care plânge, care moare. Arătă-ni-L pe Tatăl, zicem noi, şi ne va fi de ajuns. Tânjim după un dumnezeu care să ne ridice din incertitudinea, fragilitatea şi frica noastră, tânjim să vedem lucrurile din perspectiva sa măreaţă şi neîndurătoare, să vedem cum ţine totul sub controlul său providenţial, cum rezolvă ca prin magie toate problemele. Şi făcând astfel, noi cerem să scăpăm nu doar de fragilitatea noastră, suferinţa noastră şi de lacrimile noastre, dar şi de bucuria şi râsul nostru – toate acele lucruri care alcătuiesc frumuseţea deosebit de gingaşă a existenţei omeneşti.
Săvârşitu-s-a!
„Nu cunosc pe omul acesta.” Într-adevăr, nu vreau să ştiu ce înseamnă a fi om, a fi muritor. Totuşi la aceasta ne-am angajat atunci când i-am răspuns la cuvintele Sale: „Urmează-Mi Mie”, urmează-Mi în trup, şi auzi vocea lui Dumnezeu cum ne vorbeşte din slăbiciunea ei – din nevolnicia, din suferinţa, din singurătatea ei. Urmându-L, am încercat din răsputeri să fim buni, să fim amabili cu ceilalţi – cu cei marginalizaţi şi cei păcătoşi, cei săraci şi nevoiaşi, cu vameşii şi desfrânatele – cu toţi cei a căror tovărăşie El a căutat-o. Am încercat să fim buni cu ei, să fim toleranţi, scuzându-i şi ajutându-i în măsura în care am socotit-o posibilă şi decentă, în tot acest timp mulţumindu-I lui Dumnezeu că nu suntem ca ei. Îl auzim pe Cuvântul lui Dumnezeu ca şi cum ne-ar călăuzi spre alţi oameni, înspre nevoia lor. Şi totuşi noi încă nu-L auzim pe Cuvântul lui Dumnezeu venind din slăbiciunea trupului însuşi. Dumnezeul pe care-l dorim ar rămâne în ceruri, vorbindu-ne din înălţimi – cu porunci clare date pentru îmbunătăţirea noastră, pentru ca să ne simţim satisfăcuţi că ne-am îndeplinit obligaţiile religioase.
Săvârşitu-s-a!
Acum tot ce ne-a rămas este tăcerea.
De fiecare altă dată când Hristos ni S-a înfăţişat în chip dumnezeiesc – la Naşterea Sa, la Botezul şi Schimbarea Sa la Faţă – am auzit glasul lui Dumnezeu din ceruri zicând: „Acesta este Fiul Meu. De El să ascultaţi”. Dar de data aceasta, când Hristos a strigat în timp ce era de toţi părăsit, noi nu am auzit nimic şi nu am căutat nicăieri cu privirea. Am privit îndelung, tulburaţi acest trup frânt şi l-am aşezat în pământ. În această tăcere, toate cuvintele, gândurile şi imaginile care iau neîncetat cu asalt mintea noastră îşi află sfârşitul.
Săvârşitu-s-a!
Poate că acum, tăcuţi, în tăcerea lui Dumnezeu, putem în sfârşit să-L auzim pe Cuvântul lui Dumnezeu, căci vine către noi în cel mai puternic chip cu putinţă. Noi intrăm în binecuvântatul Sabat, iar Domnul Se odihneşte acum de toate lucrările Sale, în mormânt, înaintea noastră.
Săvârşitu-s-a!
Săvârşit întru sfârşit şi împlinit întru sfârşit. Săvârşit şi împlinit: „Iată omul” (Ioan 19, 5), adevăratul om, chipul lui Dumnezeu, Cel Care ne-a iubit până la sfârşit, chiar dacă eu nu-L cunosc şi nu pot să-L înţeleg. „Nu este asemenea ţie între dumnezei, Doamne şi nici fapte nu sunt ca faptele Tale” (Ps. 85, 7). Căile lui Dumnezeu sunt mai presus de înţelegerea noastră, fărâmând fiecare hotar care limitează închipuirea noastră firavă.
Hristos ne arată dumnezeirea Sa, nu într-un chip supraomenesc – neomenesc –, ci într-un chip cu adevărat omenesc, omenesc în sfârşitul de obşte al nostru, al tuturor. Dat la moarte pe Cruce, El totuşi Şi-a dat de bunăvoie viaţa pentru noi, arătându-ne ce înseamnă să fii Dumnezeu prin chipul în care El moare ca om pentru noi. Şi astfel, pentru noi muritorii, El deschide posibilitatea de a fi părtaşi la viaţa Sa, de a trăi viaţa lui Dumnezeu Însuşi.
Dacă ne-ar fi arătat ce înseamnă să fii cu adevărat om într-un alt chip, unii s-ar fi simţit de-a pururi privilegiaţi, iar alţi excluşi. Dacă ne-ar fi arătat ce înseamnă să fii cu adevărat Dumnezeu într-un alt chip, la ce aş mai fi fost eu părtaş? Dar prin moartea Sa, viaţa Sa trăită pentru alţii, o cale de jertfă şi slujire, în iubirea şi compasiunea Sa pentru noi, El ne-a arătat o cale chiar şi mai nobilă, mai presus de aspiraţiile noastre ce ne măresc sinele şi de simple aşteptări omeneşti. Iar această viaţă a dus, aşa cum ar şi fi trebuit, la mormânt; şi totuşi nu este îngrădită de mormânt.
Săvârşitu-s-a, împlinitu-s-a!
Rămâne acum ca noi să-L urmăm până la capăt, nu doar să stăm şi să privim, ci să ne folosim starea noastră muritoare, capacitatea noastră de a muri, ca să-L urmăm, luând Crucea, răstignindu-ne cu El, murind acum faţă de tot ceea ce este căzut şi păcătos în noi şi în lume, pentru ca să putem învia împreună cu El şi pentru ca El să trăiască în noi, aşa cum a făgăduit.
Ne-am pregătit în ultimele patruzeci de zile pentru aceasta: omorându-ne mintea trupească pentru ca prin simţirea noastră duhovnicească curăţită să putem vedea tărie în
slăbiciune, ca să putem privi nu doar o altă moarte, ci biruirea
morţii prin moarte.
Să intrăm acum în această tăcere tainică a Paştelui de trei zile, priveghind în timpul nopţii cu cuvinte cuvenite pentru Cuvântul tăcut, pentru ca tânguirea noastră de înmormântare să devină cântecul nostru îndreptat către Dumnezeu: Aliluia – Slavă Domnului! – şi ca să putem învăţa să trăim în lumina care străluceşte din mormânt.
- 18 LEI 7.2 RON
