Viziunea ortodoxă asupra bolii și a morții!

 

O gândire sănătoasă despre boală și moarte presupune înainte de toate să ne întrebăm: ce este boala și ce este moartea? Este clar că răspunsul va fi foarte diferit, în funcție de cum gândim: ca un ortodox, ca un budist sau ca un ateu. Aceasta înseamnă că este nevoie înainte de toate să situăm boala și moartea în gândirea și credința noastră.

Să ne punem această întrebare înseamnă să ne punem întrebarea fundamentală: care este credința mea? În ce cred? Sunt capabil să înțeleg boala și moartea ca un creștin ortodox? Înainte de a avea o asemenea reflecție, singura întrebare la care trebuie să răspundem fără ezitare și cu certitudinea credinței este următoarea: cum privesc propria mea boală și moarte? Sunt capabil să am permanent în minte propria moarte? Însă toate aceste întrebări se pot rezuma la una esențială: cred eu în Învierea lui Hristos? Dar cred oare în mod profund, lăuntric, din toată ființa mea, trăiesc eu oare cu adevărat această credință în Înviere?

Această permanentă aducere aminte de moarte ar trebui să o trăim în fiecare zi, la fel ca și călugării care își sapă, puțin câte puțin, mormântul, căci nu este vorba aici în termeni literari de anticipație sau de ceva ipotetic, ci efectiv de realitatea vieții de zi cu zi. Hristos ne atrage atenția: „Privegheați, că nu știți ziua, nici ceasul…” (Matei 25, 13). Mântuitorul vorbește aici de momentul eshatonului, care ne pare foarte îndepărtat și teoretic, deși el ne paște la fiecare pas.

Trei elemente ale credinței noastre ne vor călăuzi pe parcursul vieții noastre și pe care nu va trebui să le pierdem niciodată din vedere: credința în viața veșnică, credința în nemăsurata milă a lui Dumnezeu din care emană pedagogia divină, care este o pedagogie a dragostei, și credința în Învierea lui Hristos. Atunci când în noaptea Învierii credincioșii ortodocși vestesc „Hristos a înviat!”, ei nu împlinesc doar un rit liturgic, ci trăiesc efectiv bucuria ce se naște din certitudinea eliberării.

Noi măsurăm timpul nostru pământesc cu elemente pe care le-am putea numi „nedesăvârșite”: „cronosul” omenesc care este legat de mișcarea astrelor, unele în legătură cu altele, este situat în „nedesăvârșirea” celei de-a șasea zi a creației, care ne izolează, care ascunde înțelegerii noastre acel „kairos” divin, care este timpul desăvârșit al veșniciei. Prin acest timp „nedesăvârșit” dar finit, adică limitat, ne măsurăm noi lungimea vieții. În realitate, moartea nu este decât o trecere, un paște, ca și nașterea și care ne duce la acel „kairos” divin pe care, de fapt, nu l-am părăsit niciodată, chiar dacă noi nu suntem conștienți de aceasta.

Preasfințitul Kallistos Ware situează astfel viața și moartea: „Existența noastră omenească poate fi comparată cu o carte. Cea mai mare parte a oamenilor consideră viața de pe pământ ca fiind textul real, istoria principală; totuși, ei văd bineînțeles și viața viitoare, dar cred în realitatea ei ca o simplă adăugire. Atitudinea creștină autentică este exact inversă. Viața noastră prezentă nu este, în realitate, nimic mai mult decât prefața, introducerea cărții; viața viitoare constituie în schimb istoria principală. Momentul morții nu este concluzia cărții, ci începutul primului capitol”.