Hristos S-a născut! Hristos S-a născut! Astăzi Hristos S-a născut! Astăzi, „la plinirea vremii”, așa cum l-am auzit pe apostol spunând, „Dumnezeu a trimis pe Fiul Său ca să Se nască din femeie”.
Această expresie, „plinirea vremii”, nu înseamnă pentru apostol ceva simplu cum ar fi „timpul potrivit”, „timpul ideal”, „momentul potrivit” – acum că toate sunt gata și toate pregătirile sunt finalizate, acum este „plinirea vremii”. Cu siguranță Maria și Iosif nu au avut aceeași impresie, ei negăsind nimic gata și pregătit!
Și nici nu înseamnă ceea ce cred copiii mei că înseamnă: atunci când îmi cer ceva și eu le spun „la plinirea vremii”, ei știu că aceasta înseamnă un timp suficient de îndepărtat încât să nu se gândească la el... probabil niciodată. Nu. Sfântul Apostol Pavel chiar vrea să spună ceea ce și zice: este punctul final, sau mai bine-zis, ultimul moment posibil. Nu este un moment din viitor atât de îndepărtat încât ar putea să nu fie niciodată, ci momentul în care toate stau pe marginea prăpastiei, gata să se răstoarne.
Astfel a fost el auzit de Biserică de-a lungul veacurilor. Sf. Atanasie, în lucrarea sa Despre Întrupare, descrie modul în care oamenii au fost creați în chipul lui Dumnezeu, dar s-au coborât la nivelul animalelor sălbatice, și astfel chipul lui Dumnezeu stă să dispară, iremediabil și în mod deplin, din lume. Chiar în această situație extremă, Dumnezeu acționează: Cel Care este Chipul vine să-i restaureze pe cei care sunt în chipul Său în propria lor demnitate (cf. Col. 1, 15; Fc. 1, 26-7).
Dumnezeu acționează doar in extremis și face aceasta întotdeauna într-un mod extremis, face astfel și acum: suntem în mijlocul iernii; lumea din jurul nostru este înghețată și dură. Este moartă; are nevoie să fie restaurată la viață. În mod asemănător, și noi ne-am pregătit mult pentru a fi aici astăzi: un post de patruzeci de zile, un ciclu liturgic complet de slujbe de înainteprăznuire după modelul celor din Săptămâna Mare. Prin toate acestea și noi am devenit morți, mortificând, așa cum spun rugăciunile, toate poftele cărnii, adică toate lucrurile care sunt susținute prin consumismul în care este ambalată această sărbătoare. În acest proces am ajuns să cunoaștem păcatul și patima care lucrează în membrele noastre, că inimile noastre sunt la fel de învârtoșate ca și pământul din jurul nostru. Acum noi știm, în adâncul ființei noastre, că și noi stăm pe marginea prăpastiei, in extremis – la capăt. În această situație extremă, Dumnezeu acționează, trimițând pe Fiul Său în această lumea moartă și în inimile noastre învârtoșate și totuși sensibilizate. Am ajuns la punctul critic, care ne duce la moarte.
Nu, astăzi se petrece ceva mai mult. Așa cum vedem în icoana de dinaintea noastră, Hristos Însuși este pus, ca un trup neînsuflețit, înfășurat în scutece, în adâncurile pământului: înțelepții sosesc – învățați fiind de natură să-L cinstească pe Dumnezeu, conduși de o stea către Soarele Dreptății – aducând daruri ca unui mort, Rege dumnezeiesc, și întrebând unde pot să-l găsească pe Regele iudeilor, titlul scris deasupra Domnului răstignit.
El este pus în pământ astfel ca o sămânță care este plantată, anunțând sfârșitul iernii și aducând primăvara, aducând o nouă viață creației Sale, o creație care va fi reînnoită, răscumpărată, recreată, începând să prindă viață de la El, Cel prin Care toate lucrurile se țin laolaltă, capul întregului trup (cf. Col. 1, 18). Având această viață care începe să curgă din Însuși Hristos în inimile noastre rănite, și noi vom putea să mergem la Betleem, așa cum am cântat la începutul acestei săptămâni,pentru a-L cinsti pe Domnul întru curăția inimii, ca să putem să stăm astăzi și să vestim că Hristos S-a născut.
Ni se oferă multe imagini care să ne ajute să înțelegem și să intrăm în această taină: Dumnezeu S-a făcut om pentru ca noi să devenim dumnezei. Toate aceste imagini se învârt în jurul unui schimb, care se reflectă în modul în care noi ne oferim cadouri unul altuia. El a schimbat bogăția sa cu sărăcia noastră, pentru ca prin sărăcia sa noi să ne îmbogățim; fiind chipul lui Dumnezeu, El a luat totuși asupra Sa chipul de slugă, pentru ca și noi să ne împărtășim de înălțarea Sa la stăpânire; El a schimbat atotputernicia și nemurirea Sa pentru a ne arăta dumnezeirea în slăbiciune și în moarte.
Această nouă viață de schimb binecuvântat este cu adevărat mesajul central al creștinismului. Este o coincidență a opuselor care sfidează orice încercare de raționalizare. Este ceea ce afirmăm când vorbim despre Hristos ca având două firi într-o persoană: că în aceeași persoană, aceeași ființă concretă, aceeași față a lui Hristos, vedem deplinătatea atât a ceea ce este Dumnezeu, cât și a ceea ce este omenesc.
Fără schimbare și fără amestecare: ceea ce este Dumnezeu rămâne neschimbat, precum și ceea ce este omenesc. La fel fără despărțire și fără împărțire: nu putem privi una din „fețe” și să vedem ceva dumnezeiesc și o altă „față” ca să vedem ceea ce este omenesc. Amândouă ne sunt arătate împreună, într-una. Trebuie să privim fața slăbiciunii, de slugă, a unei vieți de jertfă, și să o vedem pe aceasta, și nimic altceva, ca fiind fața lui Dumnezeu, chipul lui Dumnezeu celui nevăzut.
Acest lucru este de-a dreptul neliniștitior: în schimbul binecuvântat, Dumnezeu nu a schimbat un lucru cu celălalt. Nu, El ne arată o coincidență a opuselor. Dacă vrem să ne împărtășim de domnia lui Hristos, facem aceasta prin slujirea celorlalți după cum a făcut și El. Dacă vrem să ne împărtășim de puterea Lui, facem aceasta urmându-I pe calea blândeții, întorcând și celălalt obraz. Dacă vrem să ne împărtășim de viața Lui, facem aceasta prin asumarea Crucii Lui. Dacă ne oferă o cale de scăpare, aceasta nu se face prin evitarea realității condiției noastre, ci prin folosirea acestei condiții – o condiție fragilă, limitată și supusă morții – prin folosirea tuturor acestora pentru a ne împărtăși de pacea, viața și iubirea Sa și astfel de a o extinde în alții.
Astfel, începând să reflectăm asupra celor care ne sunt oferite astăzi prin darul lui Dumnezeu către noi a unicului Său Fiu, viețile noastre ar trebui să fie răvășite. În lectura din Evanghelie pe care am auzit-o acum, când s-au arătat înțelepții, întrebând despre Regele iudeilor, Irod nu a fost prea încântat! De fapt, spune Evanghelia: Irod și tot Ierusalimul s-au tulburat. Ei sunt tulburați pentru că se petrece ceva nou, ceva se mișcă: viața începe să se miște, și lumea – lumea noastră și inimile noastre – începe să scârțâie. Ne-a trebuit patruzeci de zile ca să ne pregătim să auzim aceasta, ca să știm ce înseamnă, și ce ni se cere acum când prăznuim nașterea însăși a adevăratei Vieți în această lume.
Să mergem deci la Betleem ca să primim Pâinea Vieții, o nouă viață, pe care o prăznuim acum, împărtășindu-ne de trupul Său, întinzând darul Său în întreaga lume, făcând din noi înșine un dar pentru ceilalți, ca să putem spune cu adevărat în cuvânt și în faptă: Hristos S-a născut!
- 18 LEI 7.2 RON
