Pentru a învia trebuie să murim. Să murim faţă de egoismul nostru stânjenitor, să murim faţă de temerile noastre, să murim faţă de tot ceea ce face lumea noastră să fie atât de îngustă, atât de rece, atât de săracă, atât de crudă. Să murim pentru ca sufletele noastre să poată trăi, să se poată bucura, să poată descoperi izvorul vieţii.
Bucuria Învierii este o realitate pe care şi noi trebuie să o cunoaştem prin experienţă, dar o putem experia numai dacă înţelegem mai întâi tragedia crucii. Pentru a învia trebuie să murim. Să murim faţă de egoismul nostru stânjenitor, să murim faţă de temerile noastre, să murim faţă de tot ceea ce face lumea noastră să fie atât de îngustă, atât de rece, atât de săracă, atât de crudă. Să murim pentru ca sufletele noastre să poată trăi, să se poată bucura, să poată descoperi izvorul vieţii.
Dacă vom face aceasta, atunci Învierea lui Hristos va fi şi în sufletul nostru. Dar fără moarte pe cruce nu există înviere, înviere care este bucurie, bucuria vieţii redobândite, bucuria vieţii pe care nimeni nu ne-o mai poate lua vreodată! Bucuria unei vieţi care revarsă, care curge ca un râu peste văi, purtând cu sine însuşi raiul reflectat în apele sale scăpărătoare.
Învierea lui Hristos este realitate în istorie fiindcă moartea Sa pe cruce a fost reală, iar noi credem în aceasta fiindcă aparţine istoriei. Îl cunoaştem pe Hristos cel Înviat nu doar cu inimile noastre, ci şi cu totalitatea experienţei noastre. Îl putem cunoaşte tot mai mult în fiecare zi, aşa cum L-au cunoscut şi Apostolii. Nu pe Hristos în trup, ci pe Hristos cel veşnic viu. Pe Hristosul duhului, despre care vorbeşte Sfântul Pavel, pe Hristos cel Înviat, Care aparţine şi timpului şi veşniciei fiindcă El a murit o dată pe Cruce, dar este viu pentru veşnicie.
