memorii

 

Când la o Editură bisericească apare un Volum omagial dedicat unei personalităţi laice, în jurul proiectului se ivesc o serie de nedumeriri. Ele sunt firești și ajută la înţelegerea contextului eclesial și socio-cultural al noii apariţii. Pornind de la ele, doresc să aștern umila-mi mărturisire în legătură cu Volumul dedicat scriitorului Grigore Ilisei la împlinirea vârstei de 80 de ani.

Doctorul Pavel Chirilă a insistat mereu asupra dimensiunii creștine a actului medical: „Cercetarea bolnavului se face cu rugăciune, sfială, îngrijorare, respect, solicitudine maximă, uimire duhovnicească”. Întotdeauna a dat mărturie că există o strânsă legătură între vindecarea trupească și cea sufletească, având convingerea că „actul medical este un act eclezial, căci în bolnav suferă Hristos, în doctor

 În fiecare an, primăvara picură noi nădejdi în sufletele noastre. Întreaga fire, trezită din nou la viaţă, se îmbracă în haină aleasă, în veşmânt de sărbătoare. Pretutindeni zbucneşte viaţa: pe munţi, în văi, în codri, pe câmpie; numai în sufletul leneşului şi al necredinciosului n-are loc nici o primeneală, căci vântul vieţii suflă a pustiu în el ca într-o casă măcinată de ruină.

     Cuviosul Paisie a făcut, şi continuă să facă şi după adormirea sa, multe minuni. Nu a fost un fals făcător de minuni. A fost un om al lui Dumnezeu, un creştin adevărat. Era un om al dragostei şi al jertfei; om care îşi oferea, în adevăratul sens al cuvântului, întreaga ființă şi întreaga viață lui Dumnezeu şi celui creat după icoana Lui, omului. A fost atletul lui Hristos,  slujitorul omului, ascetul monahismului ortodox.

„Tomul acesta de vorbiri cu semeni ai mei, cei care prin lucrarea lor ne‐au dăruit bucuria scăpărării spiritului, este al cincilea op al nostru de o asemenea factură. Socotesc dialogul ca unul dintre modurile cele mai stimulative de cunoaştere între oameni şi‐l văd ca o potecă ce poate duce la comuniunea mult dorită. Îndeletnicirea de om de radio şi televiziune de aproape o viaţă mi‐a îngăduit să practic acest gen de presă şi să‐i dau, aşa cum au observat unii dintre comentatori, dar mai ales mulţi ascultători, telespectatori şi cititori, o coloratură...

Îmi amintesc că odată se terminaseră proviziile de mâncare, bani nu erau, să cumpere... Mama Olga a venit plângând în atelierul unde lucram şi ne-a spus să mergem la biserică  să ne rugăm cu lacrimi, să ne ajute Maica Domnului, ceea ce am şi făcut. După rugăciune, unele maici au observat că la poarta mănăstirii erau nişte căruţe. S-au dus să vadă ce este. Nişte săteni dintr-o comună mai depărtată se rătăciseră de la drumul pe care trebuiau să meargă către Târg. Aflând că acolo este o mănăstire şi că sunt adăpostiţi copii orfani au spus să descarce căruţele...

Preafericitul povestea cu lacrimi în ochi despre viața lui din copilărie, despre cum umbla desculț și cum îl zgâriau rugii și pălămida, despre cârlanii săi, pe care i-a îndrăgit, și despre drumul pe care l-a luat viața lui, fără să-i fie vreodată rușine că a avut părinți țărani și neștiutori de carte, dar și fără să se laude cu ceea ce a realizat. Totdeauna spunea că numai Dumnezeu l-a învrednicit să ducă acea misiune de păstor al Bisericii Ortodoxe Române până la sfârșitul vieții de călător pe acest pământ. 

Ediţie îngrijită de Pr. Paul Mihail