memorii

 

I s-a părut profesorului meu de „Istoria românilor” că ar fi ceva de capul meu. Publicasem de curând o lucrare în „Revista de istorie”, la recomandarea Domniei Sale, şi eram privit de colegi ca un tânăr studios, care, muncind, se va realiza în acest domeniu. Şi se părea că am o deosebită aplicare spre acest lucru migălos şi că aş fi avut şanse să-i urmez şi la catedră. Mai târziu se va dovedi că părerea acestora, bună, de la început, va suferi o adevărată dezicere. Istorie n-am ajuns să fac şi nici nu sunt speranţe într-acolo.

Dragă copile, am scris această carte cu sufletul sfâşiat de durere. De ce am scris-o? Ca să arăt cât de crunt a fost regimul totalitar? Nu numai. Am vrut să-i vezi pe compatrioţii noştri în altă lumină. Ei au rămas Oameni în cele mai straşnice împrejurări.

Adu-ţi aminte de fierarul care a ales moartea, dar a desferecat fereastra ca să nu se înăbuşe copiii în vagon.

Adu-ţi aminte de mătuşa Vasilica: ea a cerut să i se dea un termen dublu de închisoare, numai să nu rămână Olguţa fără mamă.