Unde să ne ducem Doamne?

 

Unde să ne ducem Doamne când moartea bate cu putere la ușa vieții noastre?

Unde să ne ascundem când nedreptatea s-a cocoțat pe tocuri și șade în capul mesei?

Unde să fugim de prostia care ne sufocă și ne obligă să trecem de partea ei pentru a supraviețui?

Unde? Unde, unde?

În brațele Tale, cred că e cel mai potrivit loc. La umbra Crucii Tale, acolo sigur nu ne arde soarele necredinței. Acolo, la picioarele Crucii, s-a trasat pentru prima data în istorie linia de sosire pentru cei ce tânjesc după Rai, acolo un tâlhar L-a îmbrățișat pe Dumnezeu și toată nedreptatea vieții sale i s-a șters pentru sinceritatea dragostei și a credinței cu care a ieșit în fața morții. Poate că asta își dorește Hristos de la noi, să nu ne mai temem de moarte, să râdem de ea ca niște copii care sunt hrăniți de atâția ani cu lingurița nemuririi. Și dacă o facem, nu suntem primii, înainte de noi au fost Sfinții Mucenici care au râs și s-au bucurat că după atâtea chinuri vor putea să-L întâlnească pe Hristos. Când citim că Biserica a fost si este zidită pe sângele martirilor, nu vorbim la modul metaforic, ci cât se poate de real. Drept mărturie stau astăzi moaștele mucenicilor care sunt îngropate în piciorul Sfintei Mese al fiecărei Biserici.

Atât de mult ținem la viața noastră, atât de mult ne agățăm de ea, încât facem tot felul de șiretlicuri să o prelungim, să o îmbunătățim, să o colorăm; nu zic că e rău, dar sufletului nu-i mai dăm nimic, pentru el nu alergăm așa de mult, pentru el nu ne chinuim așa de mult pe cât ar trebui. Pentru trup ne îngrijim să-l spălăm zilnic, să-l îmbrăcăm zilnic, să-l hrănim zilnic, să-i oferim un acoperiș deasupra capului zilnic, să-l ducem în concediu și lista poate continua pagini întregi, dar pentru suflet ce am făcut în decursul zilei de azi? Întreb pentru un prieten, care are aceeași problemă ca și mine, ca și tine, ca și noi toți. Dacă într-o singură zi am făcut atât de multe pentru trup, pentru suflet ce-am făcut?