Ce spunea Părintele Dumitru Stăniloae despre Sfântul Gheorghe Pelerinul

 

«Moșul Gheorghe» a fost cunoscut și cinstit ca sfânt nu numai în România, ci și la Athos. Și astăzi încă poporul îl consideră ca pe un sfânt al veacului nostru. S-a născut în 1846 într-un sat din Transilvania, Șugag. A fost căsătorit și în casa sa se citea în fiecare zi Psaltirea. Noaptea mergea în grădină unde se ruga cu mâinile ridicate, făcând metanii. Fața sa era totdeauna senină deși familia sa era copleșită de datorii.

După paisprezece ani de viață familială, în 1883-1884 a luat hotărârea de a merge la Ierusalim cu mai mulți țărani din satul său. A primit consimțământul nevestei lui care a rămas singură cu cei patru copii. A luat cu el Evanghelia și Psaltirea. Rugăciunea neîntreruptă a lui Iisus se afla în inima sa. A mers pe jos până la Constanța de unde a luat vaporul; dormea două ore pe noapte și se ruga neîncetat. La Ierusalim a rămas patru zile mergând în fiecare zi de câte trei ori la Sfântul Mormânt pentru a participa la Sfânta Liturghie și la alte slujbe. Apoi a vizitat alte locuri sfinte din Palestina și a trăit câtva timp în mănăstiri în post și rugăciune neîncetată.

Un mare pustnic i-a spus […] să meargă prin lume, postind și rugându-se, pentru a redeștepta credința; înainte de aceasta, pentru a se pregăti, trebuia să petreacă patruzeci de zile în deșert într-o asceză totală […]. Acolo a luat hotărârea de a nu-și acoperi niciodată capul și de a nu mai purta încălțăminte. Se ruga neîncetat fie în picioare cu mâinile ridicate, fie mergând cu picioarele goale pe pietrele și nisipul încins. Nu se hrănea aproape deloc. După patruzeci de zile a revenit la Ierusalim pentru Paști, apoi s-a întors în România. Toată viața sa a mers cu picioarele goale, capul descoperit […], și cu Psaltirea în mână. Ducea o viață de pelerin, nu mânca decât foarte puțin după apusul soarelui. Pe drum nu vorbea cu nimeni pentru că mintea sa era concentrată în rugăciune. Nu cerea nimănui nimic. În orice loc se afla rămânea în rugăciune în timpul nopții în biserică, nedormind decât trei ore. El a trăit astfel mai mult de patruzeci de ani. Mergea totdeauna recitând psalmi. Umbla fără grabă și fără să se lase tulburat de nimic. Sub cămașa de țăran se vedea o cruce mare și grea de lemn. Avea în inima sa o bucurie permanentă și o mare iubire pentru Hristos. Nu simțea nici căldura, nici frigul, nici foamea. Toată viața a purtat același veșmânt de piele, spălat din când în când.

Nu vorbea niciodată decât despre lucruri privitoare la Dumnezeu și la mântuire. Se ruga de la douăzeci la douăzeci și două de ore pe zi. Toată țara îl cunoștea [...]. După câtva timp a început să fie imitat. Alți pelerini au apărut în Transilvania practicând rugăciunea neîncetată a lui Iisus. Unii dintre ei au devenit călugări. Din 1895 i s-a dat o chilie în turnul clopotniță din Piatra Neamț din Moldova. În fiecare noapte se ruga timp îndelungat în biserică. Ziua străbătea în stare de rugăciune străzile orașului. Mulți credincioși, printre care și copii, îl urmau, sărutându-i Psaltirea, atingându-i veșmântul de piele. Toți
simțeau că Sfântul Duh era cu el. Câinii se linișteau la vederea sa. Intra adeseori în câte o brutărie, cumpăra un sac de pâine pe care cineva îl ducea până la turn. La ora la care se întorcea, în jurul lui se adunau o mulțime de săraci, de văduve, și Bătrânul Gheorghe le împărțea pâinile. Celor care îi cereau bani le dădea ceea ce primise pe drum. Nu păstra pentru el decât o singură pâine pe care o mânca seara, în afara zilelor de luni, miercuri și vineri când nu mânca nimic.

În rugăciunile sale el îi pomenea pe toți cei care îi făcuseră vreun dar pentru ajutorarea săracilor. Petrecea un anume timp primind pe câte unul din cei care doreau să-i ceară sfatul. Oamenii simțeau o putere dumnezeiască ieșind din prezența lui pașnică, senină, bună. Avea o transparență duhovnicească. Adesea vizita mănăstirile din Moldova. Mulți au devenit ucenicii săi în Moldova, luând calea sa [...]. Aproape de Mănăstirea Sihăstria […], Bătrânul Gheorghe și-a săpat o groapă în care se ascundea în momentul rugăciunii, ca să nu vadă decât cerul. Când se întorcea în mănăstire îi spunea plin de mulțumire lui Ioanichie: «Astăzi am fost în cer». O mulțime imensă a participat la înmormântarea sa. Toți simțeau că au pierdut un mare sfânt.

Fragment extras din cartea „Sfântul Gheorghe Pelerinul”