Unul dintre voi este Mesia!

 

A fost odată un grup de călugări care făceau parte dintr-o mănăstire care cândva era înfloritoare, însă decăzuse treptat, iar ei erau ultimii rămași ‒ nimeni nu mai venea să se facă monah. Și, aflați în încurcătură, îngrijorați, unul dintre ei a plecat în pădure și s-a întâlnit cu un pustnic care avea o colibă acolo, și i-a cerut sfat. „Cum să revigorez mănăstirea, ce să fac?” Iar pustnicul nu i-a dat nici un sfat, ci a spus un lucru foarte ciudat: „Îți pot spune doar un singur lucru: Unul dintre voi este Mesia”.

Iar acest călugăr s-a întors la cei patru frați ai săi și a spus ce a auzit, iar ei erau mirați. Nu aveau nici măcar o idee despre ce ar fi putut însemna, dar se tot gândeau la aceasta. Ce să fi însemnat că unul dintre ei era Mesia? Cine să fi fost? Putea fi el sau altul sau celălalt? Sau se întrebau: aș putea fi chiar eu? Și deoarece fiecare dintre ei, inclusiv cel care își punea întrebarea, putea fi Mesia, au început să  se privească unii pe alții cu alți ochi, să se vadă unii pe alții diferit, să se comporte diferit unii cu ceilalți, să se comporte ca și cum acestora sau acel frate ar fi putut fi Mesia și, prin urmare, merita toată grija, toată slujirea, tot respectul, toată iubirea, toată iertarea, toată îngăduința. Era nevoie nu doar de cinstire și iubire, ci și de îngăduință și răbdare, deoarece fiecare era imperfect și avea nevoie de sprijinul fraților pentru a crește la măsura desăvârșită a statutului de Mesia.

Și au început să se comporte ca atare: „Dacă el este Mesia? Cu câtă cinste trebuie să mă comport cu fratele meu!” Iar rezultatul a fost acela că s-a creat o relație între ei, iar oamenii care au venit au văzut o frățietate pe care nu o văzuseră înainte, au văzut oameni care se comportau unul cu celălalt ca și cum Dumnezeu era în mijlocul lor, ca și cum Cel Uns era în mijlocul lor, și care se purtau ca și cum ei înșiși puteau fi Cel Uns, Hristosul. Și treptat, au venit mai mulți oameni și s-au așezat lângă ei.