You are here

Întristarea cea pentru păcate
 

Cel care se pocăiește cu adevărat, trebuie să simtă durere în inimă pentru păcatele sale, adică să aibă întristare și zdrobire de inimă.

Am amintit că cel care se pocăiește cu adevărat, trebuie să simtă durere în inimă pentru păcatele sale, adică să aibă întristare și zdrobire de inimă. Avem ca pildă întristarea Sfântului Prooroc David, care uda cu lacrimi așternutul său și băutura sa cu lacrimi o amesteca. Iar în Sfânta Evanghelie, avem pilda vameșului celui păcătos, care din multă rușine și întristare nu îndrăznea să ridice ochii săi către cer, ci se tânguia, bătându-și pieptul cu pumnii.

Orice om care greșește înaintea lui Dumnezeu simte o durere lăuntrică, o părere de rău pentru că a scârbit pe Dumnezeu. Această întristare, care zdrobește inima și de multe ori stoarce lacrimi fierbinți, este socotită ca cea dintâi jertfă pe care o aduce omul pentru păcatele sale. Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit, inima înfrântă și smerită, zice Sfântul Prooroc David. Iar Sfântul Apostol Pavel, în cartea sa către Corinteni scrie că „întristarea pentru Dumnezeu naște pocăință neschimbătoare, iar întristarea lumească, naște moarte” (II Cor. 7, 10).

Apoi, femeia cea păcătoasă (din Sfânta Evanghelie) uda cu lacrimi picioarele Mântuitorului și le ștergea cu părul capului, iar Sfântul Apostol Petru, ieșind din curtea arhiereului, a plâns cu amar pentru cuvintele lepădării lui. Trebuie, însă, să luăm seama că nu orice întristare este semn de pocăință curată. Mai este și întristarea falsă, care nu vine din pocăință, ci din ambiție și din iubirea de sine. Așa de pildă când cineva se zdrobește și se bocește de frică ca nu cumva să se descopere păcatul lui și să se facă de rușine.

Aceasta se întâmplă la oamenii mândri, care nu plâng pentru că au scârbit pe Dumnezeu prin păcate, ci plâng de frică să nu se descopere urâciunea lor și să pătimească rușine. Ei se tânguiesc și se roagă lui Dumnezeu (nu pentru iertare), ci ca să-i izbăvească de rușinea oamenilor (adică să le acopere păcatul). Iar dacă unii ca aceștia s-au încredințat că nu s-a descoperit păcatul lor, atunci uită întristarea și urmează din nou cele vechi.

Tot asemenea și cei care au păcate grele nemărturisite, când ajung la vreo primejdie de moarte, atunci îi vezi că se zdrobesc și se tânguie amar. Dar această întristare nu este după Dumnezeu, căci este schimbătoare. Ea vine numai din frica morții, iar nu din pocăința curată. Cel care are căință adevărată, nu așteaptă să vină boala grea, sau altă primejdie mare spre a se pocăi, ci totdeauna se căiește și caută să se mărturisească, fără să ajungă la primejdie. Pe când cei care se căiesc numai de frica morții, au întristare înșelătoare. Unii ca aceștia, când văd că a trecut primejdia, părăsesc pocăința. Atunci îi vezi că se schimbă numaidecât, uită întristarea cea pentru păcate și de multe ori se căiesc pentru că s-au pocăit. Iar dacă din întâmplare au apucat să spună la cineva o parte din păcate, atunci se feresc de persoana aceea ca și cum ar avea o boală molipsitoare. Ba uneori se poartă cu dușmănie față de persoana care i-a îndemnat la pocăință. Pentru că a trecut primejdia, ei nu mai au frica de moarte, încep iarăși dușmăniile vechi, pe care le-au curmat la vreme de primejdie și lucrează iar fărădelegea. Aceasta este întristarea cea mincinoasă, care izvorește din multă ambiție, iar nu din frica lui Dumnezeu. „întristarea cea după Dumnezeu naște pocăință neschimbătoare” (după cuvântul apostolesc), iar întristarea care vine numai la vreme de primejdie, nu este semn de pocăință, ci este o întristare falsă sau lumească (cum o numește Sfântul Apostol Pavel), iar această întristare aduce moarte.

Așa a fost întristarea împăratului Saul și a lui Ahab, care nu le-a folosit la nimic.

Fragment extras din cartea: „„Pentru cei cu sufletul nevoiaș ca mine...”. Opere complete. Sfântul Ioan Iacob de la Neamț-Hozevitul