Cei șapte ani de acasă m-au învățat că anumite lucruri nu se spun şi nu se fac.
Cred c-aveam opt-nouă ani când n-am mai crezut că nașterea pruncilor se petrece într-un cuib de barză. Fac parte, așadar, dintr-o generație crescută cu Ileana Cosânzeana şi Prâslea cel Voinic. Mitul neprihănirii era întreținut de atmosfera caldă a sărbătorilor creștine. Crăciunul aducea bucuria magilor purtători de aur, smirnă şi tămâie, dar şi taina fecioriei Maicii Domnului, iubită de țăranii satelor noastre.
Reprezentarea crudă a sexualității ne-a ocolit imaginația, în beneficiul pudorii poetice şi a unui idealism platonic. Clubul lui Pașadia sau indiscreția unui Henry Miller n-au putut abate revelația parității unei liturghii nocturne sau aroma de zefir a înălțimilor filocalice.
Cei șapte ani de acasă m-au învățat că anumite lucruri nu se spun şi nu se fac (iar dacă tot s-au petrecut, atunci nu se povestesc). De ce? Pentru că excesul de familiaritate trezește disprețul celorlalți. Am ascultat glume buruienoase în anii de liceu? Desigur. Am văzut însemnări licențioase de tip grafii? Fără îndoială. Din acest motiv, am şi căutat vindecarea. Cum? Mergând la biserică. În casa lui Dumnezeu, am aflat de ce goliciunea e semnul căderii adamice – şi o reflectare oblică a puținătății lăuntrice. Privind spre zidurile unor mănăstiri transilvănene, am descoperit iconografia bizantină care elogiază cumințenia trupului ascetic. Fie că eram la Râmeț, Rohia sau Hodoș-Bodrog, descopeream pedagogia pudorii din vechi vetre de spiritualitate: ochiul curățit care privește cu blândețe.
- 25 RON