„Rugăciunea este ardere după Dumnezeu” (Mitropolitul Ierótheos Vlachos despre „Dogmatica empirică după învățăturile prin viu grai ale Părintelui Ioannis Romanidis”)

 

      Încă o dată avem posibilitatea şi binecuvântarea să primim cuvânt de la unul dintre cei mai mari doctori ai sufletului omului contemporan, Înaltpreasfinţitul Ierótheos Vlachos. În duhul tradiţiei Sfinţilor Părinţi, reactualizat în teologia contemporană de Părintele profesor Ioannis Romanidis, Înaltpreasfinţitul Ierótheos merge direct la cauza bolii, pune diagnosticul corect şi ne recomandă ca terapie dobândirea conştiinţei duhovniceşti prin lucrarea Rugăciunii. Şi, mai cu seamă, încearcă să îndepărteze erorile pe care falşii tămăduitori le strecoară în înţelegerea rolului Rugăciunii, a Rugăciunii lui Iisus în iconomia vieţii duhovniceşti. Nu ne rămâne decât să-i ascultăm sfatul, transformând rugăciunea într-o lucrare permanentă a minţii noastre, singura pavăză în faţa încercărilor cumplite pe care vremurile anunţă că le vor aduce asupra celor care îşi asumă viaţa în Hristos. (G.F.)

     - De curând a apărut în limba română cartea Preasfinției voastre despre învățătura Părintelui Ioannis Romanidis, „Dogmatica empirică”. În ea întâlnim o serie de afirmații surprinzătoare, care ar trebui să pună pe gânduri pe orice creștin trăitor în Biserică. Una dintre ele este faptul că omul, până nu ajunge la Rugăciunea minții, este bolnav. Ce înseamnă boala și ce înseamnă sănătatea duhovnicească?

     - Acest prim volum al Dogmaticii empirice după învățăturile prin viu grai ale Părintelui Ioannis Romanidis, Profesor de Dogmatică al Facultății de Teologie a Universității din Thessalonic, care a fost publicat de curând în limba română, este unul introductiv în Dogmatica empirică și în teologia harismatică a Bisericii. Consider că cel de-al doilea volum, care urmează să apară, este mult mai important, răspunzând exhaustiv întrebării dumneavoastră.

Sănătatea duhovnicească are legătură cu starea minții (nous), care, atunci când este luminată, se află în rugăciune – cu alte cuvinte, mintea este strâns legată de rugăciune –, în timp ce, dacă nu se află în rugăciune, este bolnavă.

      Boala, din punct de vedere somatic și psihologic, înseamnă pierderea echilibrului în organismul psiho-somatic în relația lui cu mediul. În timp ce, din punct de vedere teologic, boala este îndepărtarea omului de Dumnezeu. Este o deosebire esențială. 

      Potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul, „mintea care s-a îndepărtat de Dumnezeu se face ori demonică, ori animalică”. Asta înseamnă că, atunci când mintea (nous) omului – nu doar rațiunea (logikí[1]) – se îndepărtează de Dumnezeu, devine „demonică” prin aceea că se semețește, la fel ca demonii, sau „animalică”, prin patimile poftei și mâniei.

     Dumnezeu este Lumină și l-a plăsmuit pe om spre a fi în comuniune cu El și a trăi în Lumină. Însă, prin păcatul pe care omul l-a săvârșit, mintea lui a pierdut comuniunea cu Lumina, s-a întunecat, s-a înnegrit, urmarea fiind că toate energiile sufletești și trupești s-au pervertit, și ies la iveală patimile – tot la fel cum, după apusul soarelui, când vine noaptea, toate se întunecă și în pădure ies la iveală fiarele sălbatice. Asta s-a întâmplat cu omul când a păcătuit în Rai.

     Astfel, păcatul-boala este căderea omului de la cele după fire la cele împotriva firii, iar sănătatea duhovnicească este întoarcerea lui de la cele după fire la cele mai presus de fire. Omul, aflat în întunericul uitării și al neștiinței lui Dumnezeu, trebuie să se întoarcă la lumină prin pomenirea lui Dumnezeu și prin cunoașterea lui Dumnezeu. Această pomenire a lui Dumnezeu se săvâșește prin rugăciune. Cine nu are rugăciune înseamnă că este încă bolnav.

     Toată această teologie nu este doar teologia Părintelui Ioannis Romanidis, ci însăși teologia Bisericii, așa cum se vede limpede din slujbele și rugăciunile Tainelor Botezului, Mirungerii și dumnezeieștii Euharistii. De asemenea, această teologie este consemnată în troparele Bisericii și în învățătura Părinților, astfel încât cine o tăgăduiește înseamnă că este influențat de alte tradiții, scolastice și moraliste, străine de Tradiția Bisericii.

„Rugați-vă neîncetat!” (I Tesaloniceni 5, 17)

     - Cum să facem atunci să dobândim Rugăciunea, ca oameni trăitori în lumea de astăzi? Întrebarea este pusă din perspectiva faptului că Părintele Ioannis Romanidis, deși căsătorit și tată a doi copii, ajunsese la măsuri înalte duhovnicești.

     - Rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă” este neîncetatul strigăt al Bisericii. Prescurtată, este acel „Doamne, miluiește” pe care îl cântăm neîncetat în Biserică. Orbii, leproșii, surzii, demonizații, prin acest cuvânt, „Fiul lui Davíd, miluiește-mă”, Îi cereau lui Hristos harul Său, mila Sa.

     Rugăciunea lui Iisus este cea mai scurtă rugăciune, pe care o putem spune în orice timp și în orice loc: pe drum, acasă, în pauzele de la lucru, dimineața, seara, oricând. Este „acordarea” noastră la strigătul Bisericii, este o continuare a slujbelor Bisericii.

     Apostolul Pavel, în Epistolele sale, neîncetat vorbește despre rugăciunea pe care trebuie să o facem către Dumnezeu. Este binecunoscută porunca pe care le-o dă creștinilor: „Neîncetat vă rugați” (I Tesaloniceni 5, 17). Este în mod evident o poruncă, și în această privință nu încape nici o îndoială. Și este o poruncă dată unor creștini trăitori în lume, având în vedere faptul că pe atunci nu apăruse încă monahismul ca mod particular de viață, ca viețuire departe de lume.

     Este semnificativ în acest sens dialogul dintre monahul Iov și Sfântul Grigorie Palama, așa cum a fost descris de Sfântul Filothei Kókkinos. Câtă vreme Grigorie Palama învăța că fiecare creștin, indiferent de orașul în care s-ar afla, poate săvârși Rugăciunea neîncetată, folosind chiar multe citate din Sfânta Scriptură spre a dovedi aceasta, monahul Iov se împotrivea, spunând că Rugăciunea minții este doar pentru pustnici și monahi, nu și pentru cei trăitori în lume. Însă Dumnezeu a pus capăt acestei dispute, îngerul Domnului înfățișându-se în chip strălucit lui Iov în timp ce se ruga și spunându-i să nu aibă o părere diferită față de spusele lui Grigorie.

     De altfel, în privința rugăciunii, nici nu putem să-i împărțim pe oameni în căsătoriți și necăsătoriți, ci doar în oameni care trăiesc duhovnicește și oameni care nu trăiesc duhovnicește. Evanghelia este una și aceeași pentru toți. Hristos nu a dat o Evanghelie pentru căsătoriți și alta pentru monahi. Diferența dintre ei ține doar de modul de viață pe care și l-au ales (monahism – căsătorie), iar nu de rugăciune. Părintele Ioannis Romanidis a cunoscut Rugăciunea inimii de la mama sa, care locuia chiar în Manhattan-ul New York-ului, în inima societății.

„Rugăciunea crește în noi setea de Împărtășanie”

     - Care este rolul Tainei Pocăinței și al Împărtășaniei în practica Rugăciunii minții?

     - Când vorbim despre Rugăciunea minții, ne referim la rugăciunea care se sâvârșește cu mintea (nous) curată, iar când spunem „rugăciune cuvântătoare” ne referim la rugăciunea care se face cu rațiunea (logikí) curată. Astfel, putem săvârși rugăciunea cu rațiunea, căutând să ne concentrăm atenția pe cuvintele rugăciunii și pe simțirea prezenței lui Dumnezeu, ca Doctor Căruia Îi spunem bolile noastre duhovnicești, fără însă a ni-L închipui pe Dumnezeu. Iar când cineva înaintează în practica Rugăciunii minții, poate să spună această Rugăciune și cu mintea (nous), și cu inima, în timp ce cu rațiunea (logikí) și cu trupul face alte activități.

     Totuși, rugăciunea ca act de pocăință, ca simțire a îndepărtării noastre de Dumnezeu, este o spovedanie lăuntrică, de taină, către Dumnezeu, care se face în paralel cu spovedania la Părintele duhovnicesc. Astfel, prin Rugăciune se desăvârșește pocăința și spovedania exterioară a păcatelor noastre către Părintele duhovnicesc.

     În acest fel, rațiunea și Rugăciunea minții ne pregătesc așa cum se cuvine pentru dumnezeiasca Împărtășanie, iar când ne împărtășim cu Trupul și Sângele lui Hristos, atunci crește și mai mult rugăciunea cuvântătoare și Rugăciunea minții, manifestându-se uneori ca pocăința cea mai mare, atunci când am înțeles dragostea lui Dumnezeu, alteori ca recunoștință față de Dumnezeu, alteori ca mulțumire pentru împărtășirea cu Cinstitele Daruri. Astfel, Rugăciunea minții crește în noi setea de dumnezeiasca Împărtășanie cu Trupul și Sângele lui Hristos, urmând ca dumnezeiasca Împărtășanie să crească în noi setea după Rugăciunea minții. Rugăciunea neîncetată este liturghia de dinaintea dumnezeieștii Liturghii, precum și liturghia de după dumnezeiasca Liturghie. Astfel, neîncetat, creștinul este liturghisit și liturghisește în lăcașul inimii.

„Înșelarea se naște din semeție”

     - Există concepția că Rugăciunea minții poate duce pe unii la înșelare, și din acest motiv mulți se tem să o practice. Ce sfaturi le dați unora ca aceştia?

     - Înșelarea apare atunci când omul nu se roagă, pentru că în acel moment cresc în el toate patimile, în partea rațională și pătimitoare a sufletului, ducându-l pe om la înșelare. Cei care susțin că Rugăciunea minții duce la înșelare se arată pe sine a fi ignoranți în ale Rugăciunii, și nu iau seama că toți Sfinții, Prorocii, Apostolii și Părinții vorbesc despre neîncetata Rugăciune a minții în inimă.

     Când Rugăciunea minții se săvârșește într-un climat de pocăință, de nevoință, atunci îl eliberează pe om din înșelarea pe care i-o provoacă mândria, închipuirea, iubirea de plăcere, iubirea de arginți și iubirea de avuție.

     Desigur, este și posibilitatea ca omul să se roage în chip exterior, mecanic, egoist, privindu-i de sus pe ceilalți. Atunci, chiar dacă se roagă, poate să ajungă la mândrie și la înșelare – dar o asemenea rugăciune nu este rugăciune curată.

     Totuși, atunci când omul vrea să se roage, e nevoie să aibă un îndrumător care să cunoască deja acest parcurs. Se întâmplă și aici ceea ce se întâmplă în bolile trupului. La început cerem sfatul farmacistului, apoi al medicului de lângă casă, apoi mergem la un profesor specialist, chiar și la un spital aflat în țară sau peste hotare, și uneori ajungem să ne internăm și la terapie intensivă.

     Prin urmare, nu Rugăciunea este cea care duce la înșelare, ci înșelarea se naște din semeție, autosuficiență, egoism – fie că ne rugăm, fie că nu ne rugăm.

„Rugăciunea este starea firească a omului”

     - Părintele Zaharia de la Essex a afirmat că a cunoscut o femeie din America, mamă a zece copii, care dobândise Rugăciunea. Credeți că mai sunt astfel de oameni în lumea de azi, printre monahi și printre mireni, sau este vorba de un caz foarte rar?

     - Toți Părinții duhovnicești au întâlnit oameni care se roagă, trăitori în lume și aflați în stări sociale dificile.

     Și eu am întâlnit multe cazuri de oameni care se roagă în inima lor, adică bărbați, femei, copii, monahi, clerici. Nu este un fenomen rar.

     Trebuie să înțelegem ce este Rugăciunea. Este starea celui ce-și simte păcătoșenia, greșelile, și cere milă de la Dumnezeu. Este starea sufletească a celui care Îl iubește mult pe Dumnezeu și vrea să-L poarte în minte, așa cum poartă cineva în minte pe iubita lui, așa cum mama își poartă în minte copiii. Rugăciunea este ardere după Dumnezeu, eros dumnezeiesc, dumnezeiască dragoste, mistuirea inimii de focul cel ceresc. Și, în cele din urmă, starea firească a omului, așa cum a fost el creat de Dumnezeu, este să aibă un avânt năvalnic spre a se întâlni cu Creatorul său.

     Așa cum există o „memorie celulară” și fiecare celulă are înăuntrul ei forțe care o direcționează spre ce să facă, la fel există, din fire, și „memoria inimii”, sădită în om de Dumnezeu, ca omul să se îndrepte către El, la fel cum floarea-soarelui caută totdeauna către soare.

     Rugăciunea este starea firească a omului, în timp ce viața fără rugăciune este o stare împotriva firii omului. Și ceea ce este surprinzător este că astăzi oamenii nu numai că nu se roagă, dar îi împiedică să se roage și pe cei care vor. Și ceea ce e încă și mai surprinzător este că există oameni care se consideră și se numesc pe sine „duhovnicești”, dar care nu se roagă, și-i mai îndepărtează de la rugăciune și pe cei ce vor să o facă, făcând uz de argumente raționale și morale.

„Mântuirea este întâlnirea noastră cu Hristos”

     - Sfântul Simeon Noul Teolog spune nu doar că putem dobândi Rugăciunea în viața aceasta, ci și că trebuie să o dobândim, altfel mântuirea noastră este în pericol. Ce înseamnă mântuirea și care este legătura ei cu Rugăciunea minții?

    - Trebuie să înțelegem în mod esențial că mântuirea noastră înseamnă întâlnirea noastră cu Hristos. Iar cine vrea să-L întâlnească pe Hristos trebuie să strige, să urle după El, să ardă de dorirea rugăciunii, iar când se întâlnește cu Dumnezeu, atunci atenția lui să rămână concentrată asupra Lui.

     În limba greacă, cuvântul „mântuire” (sotiría) este alcătuit din două cuvinte, din sóon și tiró, adică „păstrez” și „întreg”. Astfel, pentru a ne mântui, trebuie ca întreaga noastră existență să se dăruiască lui Dumnezeu, adică rațiunea (logikí), mintea (nous), dorința, mânia, trupul, toate trebuie dăruite lui Dumnezeu. Acest lucru îl spune limpede Apostolul Pavel: „Însuşi Dumnezeul păcii să vă sfinţească pe voi desăvârşit, şi întreg duhul vostru, şi sufletul, şi trupul să se păzească, fără de prihană, întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos” I Tesaloniceni 5, 23. Rugăciunea îl conduce pe om către Dumnezeu, îi aprinde dorul mântuirii.

Trăirea Cincizecimii în viața noastră

     - Cum să ajungem să trăim Cincizecimea în viața noastră, conform învățăturii Părintelui Ioannis Romanidis?

     - Cincizecimea, așa cum învață Părintele Ioannis Romanidis, este treapta cea mai înaltă a dumnezeieștii Revelații – este vederea Luminii necreate, vederea lui Dumnezeu, îndumnezeirea. Ucenicii, în ziua Cincizecimii, au primit Duhul Sfânt, și prin lucrarea Lui au devenit mădulare ale Trupului lui Hristos. Până atunci, Trupul lui Hristos era în afara lor, iar la Cincizecime ucenicii au devenit mădulare ale Trupului lui Hristos, ceea ce înseamnă că trăiau în Hristos și Hristos în ei.

     Cum să ajungem la Cincizecime – aceasta este o întrebare serioasă. Pentru că toți vorbesc despre ce este Cincizecimea, nu și despre cum vom ajunge la Cincizecime; despre ce este îndumnezeirea, nu și despre cum să ajungem acolo; despre ce este dragostea, nu și despre cum vom ajunge la dragostea jertfelnică; despre ce este sfântul, nu și despre cum vom ajunge sfinți. Asta este problema vieții bisericești contemporane.

     Cum vom ajunge la Cincizecime ne arată Hristos. I-a chemat pe Apostoli, le-a dat învățătură, au văzut minunile, au ascultat cuvântul Lui, i-a curățit, treptat, prin cuvântul Lui, li S-a arătat după Învierea Sa, spre a-i conduce la îndumnezeire, și apoi a trimis Duhul Sfânt, făcându-i mădulare ale Trupului Său.

     La fel și noi: vom rămâne în Biserica Ortodoxă, nu ne vom îndepărta de ea, vom primi dogmele și Sfintele Canoane, vom ține poruncile lui Hristos și vom participa la viața Sfintelor Taine din Biserică, ne vom ruga, ne vom împărtăși cu Trupul și Sângele lui Hristos după ce am primit binecuvântarea Părintelui duhovnicesc, îi vom asculta pe episcopii pe care Hristos i-a așezat în Biserică, întrucât fiecare episcop aduce în episcopia lui flacăra aprinsă a Cincizecimii, după cuvântul Sfântului Grigorie Palama, și atunci, treptat, și dacă Dumnezeu o dorește – având în vedere faptul că îndumnezeirea este împreună-lucrarea lui Dumnezeu cu omul –, ne vom învrednici la un moment dat să trăim stări ale Cincizecimii.

     Atunci când ne vom face mădulare smerite ale Bisericii și vom trăi cu simplitatea și curăția vieții, atunci ne vom face oglindă curată în care va străluci Lumina lui Dumnezeu și vom trăi empiric Învierea lui Hristos ca învierea noastră.

Material realizat de Anca Stanciu

Traducere de Tatiana Petrache

[Articolul a  fost publicat în numărul 76 (Mai 2015) al revistei Familia Ortodoxă]

https://edituradoxologia.ro/dogmatica-empirica-dupa-invataturile-prin-vi...