Unde ești, Doamne?

 

Nevoințele Sfântului Antonie cel Mare împotriva păcatului și a diavolului l-au transformat pe acela într-un erou al pustiei. În lupta sa duhovnicească, Sfântul Antonie a fost încercat din greu de diavol.

Dintr-o dată, el a văzut acoperișul chiliei sale deschizându-se și o rază de lumină cum venea spre el. Inima i-a fost cuprinsă de liniște dumnezeiască și, nespus de bucuros, dar și cu o oarecare teamă, a șoptit: – Unde ai fost, Doamne, în momentele în care eram încercat și sufeream? Imediat, a auzit o voce care i-a spus: – Aici am fost mereu, în preajma ta. Așteptam însă un semn de la tine. Așteptam „lupta ta”, adică efortul tău. De aceea, pentru că ai rămas încrezător și nu ai renunțat la luptă, o să Mă fac ajutorul tău și o să te preamăresc peste tot pe pământ. Așadar, când dăm de greu, să nu ne grăbim să strigăm acel: „Unde ești, Doamne?”, ci să facem răbdare, să avem speranță, să îndurăm. „Iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Mt. 28, 20), ne promite Dumnezeu. Să trăim deci această promisiune, să fim convinși că Dumnezeu ne este aproape.

Dacă însă o spunem doar cu gura, nu are nici o valoare. Dacă nu știm însă să o trăim și ne lăsăm copleșiți sau dăm înapoi, e ca și cum Îl jignim pe Dumnezeu, e ca și cum credem despre El că e lipsit de putere și inconsecvent. Cum, altfel, poate monahul sau omul credincios să facă dovada faptului că-I aparține Lui, că ascultă vocea Sa și că face ascultare voii Lui? Doar la greu arătăm fiecare dintre noi ce suntem și în nici un alt moment. Doar acolo dovedim că suntem consecvenți, puternici, chiar eroici.