spovedanie

 

Cugetând asupra spovedaniilor pe care, de-a lungul vremii, le-am făcut eu sau care mi-a fost dat să le primesc, mi se pare că destul de des spovedania se prezintă ca un fel de moment când noi am vrea să ne izbăvim de povară, de greutatea păcatelor săvârşite, şi care adesea ne este destul de neplăcută, iar aceasta pentru a putea să ne fie mai uşor să trăim. Și în acest sens imi aduc aminte de cuvintele unui băieţel, pe care surioara l-a întrebat pentru ce anume se spovedeşte, iar el a răspuns: „pentru aceea ca, azvârlind o parte dintre păcatele de dinainte, să facă loc pentru altele noi…”.

Pocăința este considerată de către Sfântul Simeon Noul Teolog „arta păstoririi frumoase a sufletului”, de care depinde mântuirea sufletului. La fel, un duhovnic iscusit, un părinte spiritual care să poată conduce cu iscusință și să păstorească frumos sufletul nostru, îndreptându-l către zările senine ale veșniciei fericite, este un lucru rar și doar de puțini dobândit.

Am amintit că cel care se pocăiește cu adevărat, trebuie să simtă durere în inimă pentru păcatele sale, adică să aibă întristare și zdrobire de inimă. Avem ca pildă întristarea Sfântului Prooroc David, care uda cu lacrimi așternutul său și băutura sa cu lacrimi o amesteca. Iar în Sfânta Evanghelie, avem pilda vameșului celui păcătos, care din multă rușine și întristare nu îndrăznea să ridice ochii săi către cer, ci se tânguia, bătându-și pieptul cu pumnii.

Cel care-și păzește canonul său este fiu adevărat al Bisericii. Așa scrie Sfântul Nicodim Aghioritul, și anume, iată ce spune despre aceasta: „De vei păzi canonul duhovnicului tău, arăți prin aceasta că în adevăr te pocăiești și ești adevărat fiu «al lui Dumnezeu» (după dar), și al Sfintei Biserici, care a rânduit această certare a canonului. Iar dacă, dimpotrivă, vei lepăda canonul duhovnicului tău, aceasta este semn că pocăința ta nu este adevărată, ci mincinoasă. Este semn că nu ești adevărat fiu al lui Dumnezeu și al Bisericii”.