rugăciunea

 

O altă întâmplare minunată, pe care ne-a povestit-o însuși Bătrânul Evmenie despre ,  este următoarea:

Bucuria Învierii este o realitate pe care şi noi trebuie să o cunoaştem prin experienţă, dar o putem experia numai dacă înţelegem mai întâi tragedia crucii. Pentru a învia trebuie să murim. Să murim faţă de egoismul nostru stânjenitor, să murim faţă de temerile noastre, să murim faţă de tot ceea ce face lumea noastră să fie atât de îngustă, atât de rece, atât de săracă, atât de crudă. Să murim pentru ca sufletele noastre să poată trăi, să se poată bucura, să poată descoperi izvorul vieţii.

    Să stăruim cel mai mult în rugăciune, căci aceasta este ca o culme a virtuții şi prin ea câştigăm şi celelalte virtuţi de la Dumnezeu. Şi mai ales prin ea ne arătăm dragostea de Dumnezeu. Şi dacă se află în noi dragostea de Dumnezeu, numaidecât îi urmează şi cele proprii ei: iubirea de fraţi, blândeţea, nefăţărnicia, stăruinţa şi sârguinţa în rugăciune şi, simplu, toată virtutea” ne învață Sfântul Grigore de Nyssa.

   Rugăciunea este înălţarea minţii către Dumnezeu, vorbirea omului cu Dumnezeu. Vrăjmaşul nu mai poate strecura gânduri rele în mintea celui care se roagă.

Postul împreună cu rugăciunea şi toate nevoinţele legate de dânsul poate fi zădărnicit de vrăjmaşul, dacă nu suntem cu luare aminte. De aceea, ne învaţă Mântuitorul: „Când postiţi, nu fiti trişti, ca făţarnicii; că ei își smolesc fețele, ca să se arate oamenilor că postesc... Tu însă, când posteşti, unge capul şi fața ta o spală, ca să nu te arăți oamenilor că posteşti” (Mt. 6, 16-18).