pocăință

 

Vreau să încep prin a vă reaminti pilda întoarcerii fiului risipitor.  Acest tânăr şi-a părăsit casa, l-a respins pe tatăl său, a renunţat la tot ceea ce însemna atunci o viaţă normală şi decentă. Şi, după o perioadă de nefericire şi reflecţie, s-a întors. Ce vreau să subliniez acum este că, din momentul în care acest tânăr şi-a părăsit casa, respingându-şi tatăl, familia, prietenii, firescul vieţii, curăţia vieţii, tatăl va fi ieşit în faţa casei, probabil nu în fiecare zi, ci din când în când, nădăjduind că fiul său se va ivi deodată în depărtare.

Vedem că nu putem fi părtaşi la viaţa lui Dumnezeu dacă nu ne schimbăm în profunzime. Prin urmare, este esenţial să ne îndreptăm către Dumnezeu pentru ca El să ne transforme şi să ne preschimbe, şi din acest motiv, pentru început, trebuie să ne rugăm să fim convertiţi. În latină, convertire înseamnă întoarcere, schimbare în mersul lucrurilor. Cuvântul grec metanoia înseamnă schimbare a minţii. A te converti înseamnă că în loc să-ţi petreci viaţa privind în toate direcţiile, urmezi o singură direcţie.

Pocăința este considerată de către Sfântul Simeon Noul Teolog „arta păstoririi frumoase a sufletului”, de care depinde mântuirea sufletului. La fel, un duhovnic iscusit, un părinte spiritual care să poată conduce cu iscusință și să păstorească frumos sufletul nostru, îndreptându-l către zările senine ale veșniciei fericite, este un lucru rar și doar de puțini dobândit.

Am amintit că cel care se pocăiește cu adevărat, trebuie să simtă durere în inimă pentru păcatele sale, adică să aibă întristare și zdrobire de inimă. Avem ca pildă întristarea Sfântului Prooroc David, care uda cu lacrimi așternutul său și băutura sa cu lacrimi o amesteca. Iar în Sfânta Evanghelie, avem pilda vameșului celui păcătos, care din multă rușine și întristare nu îndrăznea să ridice ochii săi către cer, ci se tânguia, bătându-și pieptul cu pumnii.

Cel care-și păzește canonul său este fiu adevărat al Bisericii. Așa scrie Sfântul Nicodim Aghioritul, și anume, iată ce spune despre aceasta: „De vei păzi canonul duhovnicului tău, arăți prin aceasta că în adevăr te pocăiești și ești adevărat fiu «al lui Dumnezeu» (după dar), și al Sfintei Biserici, care a rânduit această certare a canonului. Iar dacă, dimpotrivă, vei lepăda canonul duhovnicului tău, aceasta este semn că pocăința ta nu este adevărată, ci mincinoasă. Este semn că nu ești adevărat fiu al lui Dumnezeu și al Bisericii”.