filosofie

 

            Această carte este rodul unei reelaborări complete a celei de-a treia părți a tezei de abilitare pentru conducerea doctoratelor (Habilitation à diriger des recherches), susținută în iunie 2005 la Universitatea Paris-IV Sorbona în faţa unui juriu compus din profesorii Jean-Luc Marion (Univ. Paris-Sorbonne, directorul tezei), Ruedi Imbach (Univ. Paris-Sorbonne), Joël Biard (Univ. din Tours) şi Philippe Hoffmann (E.P.H.E., Paris) şi din directorii de cercetare Barbara Cassin (C.N.R.S., Paris-Sorbonne) şi Françoise FrontisiDucroux (Collège de France...

            Eikôn este imaginea care nu se expune, ci se spune. Se spune, în dialogurile lui Platon de pildă, că realitatea aparenţei constituie imaginea iconică a ceea ce este. Rolul acestei imagini este de a face vizibilă în arătarea sa realitatea însăşi a ceea ce se arată. Eikôn nu se arată deci pe sine ca imagine, ci arată doar ceea ce poate să semnifice vizibilitatea pe care o întâmpină ochii. Vizibilitatea nici nu mimează, nici nu dezvăluie, ci indică sensul.

„Ne este greu să credem că ar exista Poezie fără Dumnezeu. În genere, poate exista ceva fără Dumnezeu? – de la fapte de viaţă, dar şi opere de artă, pînă la poezia fără de care spiritul ar fi ca şi mort! Puţin probabil să aflăm un răspuns afirmativ la această interogaţie. Cele două entităţi, Poezia şi Dumnezeu, sînt şi se manifestă numai împreună, potenţîndu-se reciproc.

Lucrarea de faţă, prima despre acest subiect după mai bine de şaizeci de ani, prezintă istoria conceptului de îndumnezeire de la naşterea sa ca metaforă, în secolul al II-lea (cu rădăcini biblice), la maturizarea sa ca învăţătură cu rol central în viaţa duhovnicească a Bisericii Bizantine. În timp ce atrage atenţia asupra bogăţiei şi diversităţii abordărilor patristice ale acestui subiect de la Irineu la Maxim Mărturisitorul, Norman Russell oferă o prezentare pe larg a fundalului şi contextului acestei doctrine, evidenţiind totodată caracterul său creştin...

„Gândirea religioasă rusă din secolul trecut este de obicei descrisă ca dihotomie radicală între modernismul filosofilor religioşi ruşi, exemplificat în opera lui Serghie Bulgakov, şi direc]ia neopatristică a lui George Florovsky şi a adepţilor săi. În acest studiu, îmi propun să reevaluez această dihotomie, demonstrând modul în care revigo­rarea neopatristică s-a dezvoltat din renaşterea spirituală a culturii ruse de la sfârşitul secolului al XX-lea. Studiul meu despre Florovsky conţine elemente biografice, dar nu este o biografie.

Pe gânditorul creştin, care este Petre Ţuţea, îl interesează doar sub aspect mistic omul real şi faptele sale şi acesta numai atunci când „păstrează chipul lui Dumnezeu”. Omul bioistoric este „întristător”, creştinismul, în concepţia gânditorului, este singura „religie a libertăţii”.

Dacă dorim să avem o explicaţie de unde vin căutarea, rătăcirea, neliniştea întrebărilor, Ţuţea ne arată ca sursă iniţială „păcatul originar”, păcatul biblic, iar toate suferinţele noastre, după venirea Mântuitorului, nu sunt decât „rest de păcat originar”.

Nici măcar genealogia fără cusur a familiei, cu obârşii clare, izvorâte din natural şi firesc, nu a scutit instituţia căsătoriei de influenţele ideatice, social-politice şi religioase care s-au succedat de la o epocă la alta. Schimbările de perspectivă derivă chiar din principiile care fundamentează căsătoria, de la pragmatismul vechilor greci, care-i confereau doar funcţii economice şi paideutice, până la întruchiparea unităţii depline în iubire a cuplului care, în prezenţa obligatorie a divinităţii, este învestit de Sfinţii Părinţi cu trăsături şi...