Jurnalul Genei Geamănu, este o aventură, aventura fascinantă a cunoașterii de sine, a regăsirii de sine în deplinătatea persoanei în Hristos.
Scris pe distanțe relativ mari de timp, acoperind, cu intermitențe, perioada cuprinsă între anii 1968-1989, jurnalul Spovedanie neterminată surprinde traiectoria Genei Geamănu de la viața fără orizont și fără sens a necredinței și ateismului la miracolul deplinătății vieții în Hristos, trecând prin zbuciumul unei căutări febrile a sensului și a sinelui și, în cele din urmă, a lui Dumnezeu. Am putut urmări și frapanta evoluție a discursului: de la sentențiile reci și distante ale unui discurs livresc la discursul creștin înflăcărat, vesel, exuberant, presărat ici și colo cu apoftegme de Duh, unele nu lipsite de umor.
Jurnalul Genei Geamănu, este o aventură, aventura fascinantă a cunoașterii de sine, a regăsirii de sine în deplinătatea persoanei în Hristos. Pe măsură ce autoarea Jurnalului, prin procesul cunoașterii de sine, se edifică pe sine, pare nu numai că se descoperă pe sine în mod egoist, ca la începutul traseului, ci că își împlinește căutările și își topește disperările în persoana lui Tu, cu variantele sale, Hristos și aproapele. De altfel, procesul acesta al autocunoașterii e jalonat mereu în jurnal de o luptă, uneori necruțătoare, împotriva egoismului, chiar mai înainte de ivirea acelei minunate dăruiri totale de sine, ce avea s-o caracterizeze după convertire. Astfel personajul-autor, pe măsură ce se edifică pe sine, își edifică și universul care devine aproapele, Hristos-fratele. Drama umană și suferința umană îi devin congenitale și sunt surprinse în jurnal cu accente dostoievskiene: „Mă înclin în fața suferinței umane”. Alteori, amintește de Sfântul Siluan Atonitul: „Nu știu cum să vă explic, am simțit toți oamenii și, într-un fel, am simțit durerea Mântuitorului văzându-ne, simțindu-ne astfel”(p. 201).
Această simțire universală și universalizată a durerii a făcut-o pe proaspăt convertita Gena Geamănu să răspundă unei chemări sublime a Dumnezeului-Iubire, aceea de a tămădui sufletele rănite ale semenilor. Sunt prezente in nuce în jurnal marile idei și trăiri care au călăuzit viața de mai târziu a convertitei: iubirea față de aproapele, dorința aceasta extraordinară de a arunca punți de comunicare cu scopul de a ajunge la conștiința celuilalt pentru a o trezi la o realitate spirituală, bineînțeles, iertarea, mâna salvatoare întinsă oricui.
A fost o lectură care m-a bucurat enorm și m-a zidit sau, mai bine zis, a fost o întâlnire în duh cu personajul-autor al cărții, așa cum erau, păstrând proporțiile, întâlnirile ei cu S. Weil, cu C. Noica, Pleșu sau alții. Deși nota adeseori în jurnal teama de a nu reda fidel realitatea interioară și procesele ei de conștiință, totuși nu am remarcat nici o imagine construită fals, care să mistifice realitatea și adevărata personalitate a autoarei, nu, totul e surprins pe viu, la modul cel mai adevărat cu putință, încât nu vezi nici o discrepanță între realitatea interioară și cea exterioară: Sinceritatea debordantă deconstruiește orice intenție mistificatoare.
E o carte la care revii cu siguranță, de fiecare dată, cu entuziasm. Jurnalul Genei Geamănu Spovedanie neterminată, ca și Confesiunile unui alt mare convertit, Fericitul Augustin, destăinuie întreaga trăire sufletească pe calea ascendentă către Hristos, către lumină și nu mai puțin, durerea neputinței de a se dărui total iubirii aproapelui, durerea neputinței de a asuma și vindeca toate rănile sufletești ale ființei umane.
