Alexie, omul lui Dumnezeu

 

Orice creștin, prin afinitățile sale elective, „are evlavie” mai mare la anumiți sfinți. Mărturisesc că unul dintre sfinții care mi-au trezit o simpatie specială a fost Sfântul Alexie, singurul pe care preaînțeleapta noastră Biserică, conformându-se vestirii divine, l-a gratulat cu supranumele de „omul lui Dumnezeu”. Mi-aduc aminte cum Ioan Alexandru ne spunea că de Sfântul Alexie toate gâzele ies din pământ. Câțiva ani la rând s-a întâmplat să traversez câmpul în această zi și priveam cu o curiozitate copilărească spre a surprinde această ieșire de obște. Bineînțeles că natura este ceva cu mult mai complicat și mai subtil decât o mașină și ea nu se supune frumoaselor și semnificativelor noastre legende.

Dar de ce Sfântul Alexie? Și de ce tocmai el este „omul lui Dumnezeu”? În fond, ce „mare lucru” a făcut el, nu este oare atât de departe de ceea ce se înțelege printr-o figură eroică (cum, din păcate, mulți îi înțeleg astăzi pe sfinți)?

Un om care face ascultare de părinți (se căsătorește), dar și iese din această ascultare, păstrând numai partea ei spirituală. Un om care pleacă, lăsându-se în voia Proniei, pentru a trăi ca un străin într-o biserică de pe depărtate meleaguri.

Când este „descoperit”, pleacă din nou, nevrând să accepte un acasă pământesc, și, lăsându-se din nou în voia aceleiași Pronii, ajunge acasă, unde nu trăiește ca acasă, ci tot ca un străin. Își păstrează anonimatul, dar după moarte și-l dezvăluie. Un nobil în zdrențe și cerșetor, un sărac atât de nobil, dăruitor în toate actele sale. Om căsătorit formal, dar care nu trăiește în fapt ca un om căsătorit. Un călugăr care nu depune formal voturile, dar care le împlinește desăvârșit în viața sa. Un om care este, practic, străin și se simte acasă (în casa lui Dumnezeu), care este acasă și trăiește ca un străin (la poarta casei părintești).

Aparent, lucruri care se bat cap în cap, dar care se conciliază perfect prin caracterul eminamente antinomic al credinței (și teologiei) creștine. Varianta Vieții Sfântului din „Proloage”, mult mai frumoasă și datorită măiestritei diortosiri a minunatului Părinte Benedict Ghiuș (noi am preferat-o aici pe cea athonită, pentru a facilita accesul cititorului și la o alta) se încheia așa: „Cât de multe căi ale sfințeniei are Dumnezeu în lumea celor care ascultă de chemarea Duhului Său!” Într-adevăr, importanța vieții Sfântului Alexie nu constă numai în ea însăși, ci și în faptul că ea mărturisește despre concepția extrem de cuprinzătoare a Bisericii noastre despre sfințenie, despre drumurile care duc la ea.