Mi-am pierdut picioarele, însă mi-am câştigat sufletul.

 

Am cunoscut un om plin de optimism. Este un soldat invalid, rănit în ultimul război. Un glonţ l-a rănitgrav. I-a străpuns mijlocul. După cum i-au spus medicii, mulţi nervi i-au fost seceraţi. O mare parte a muşchilor i-a fost distrusă, iar picioarele i-au paralizat. Omul acesta nu-şi mai simte picioarele. Poate cineva să-i pună cărbuni aprinşi sau gheaţă pe picioare lui, el nu simte nimic. Nu simte nici căldura, nici frigul.

M-a chemat să-l vizitez. Când am bătut la uşa casei lui, aveam un sentiment de tristeţe amestecat cu teamă. Îmi scrisese despre accidentul său şi aşteptam să întâlnesc un om cufundat în tristeţe, nenorocit. Uşa mi-a deschis-o mama lui. M-a întâmpinat cu zâmbet. Ce poate însemna acest zâmbet, m-am întrebat!? Am intrat în dormitorul pe jumătate întunecat. Într-un scaun mare cu spătar, lângă fereastră, stătea cel pe care l-am cunoscut. Faţa lui uscată, gălbuie, îndată ce m-a văzut a strălucit de bucurie. Mi s-a părut că o aureolă i-a luminat faţa lui palidă. Privindu-mă în ochi, mi-a spus: „Stau aici de dimineaţa până seara şi urmăresc cursul vieţii de la fereastră. De dimineaţa până seara şi uneori de dimineaţa până următoarea dimineaţă. Mama munceşte şi îngrijeşte de acest dormitor întunecat, iar viaţa străzii, pe care o urmăresc de la fereastră, mi se pare mai curată şi mai luminată. Ştiţi că dacă un om se află într-o fântână părăsită şi de acolo priveşte cerul la amiaza zilei, poate vedea stelele cerului?
Aşa şi eu, privesc oamenii din dormitorul meu întunecat şi mi se pare că văd stele care strălucesc, care se mişcă în cerc fără să se oprească. Oamenii seamănă cu stelele care strălucesc şi se mişcă una după alta şi uneori una în jurul alteia. Pe vremea când participam la vâltoarea vieţii, nu ştiam că viaţa este atât de frumoasă şi de dulce. De când mi-am pierdut picioarele, mi-am căpătat vederea. Da, cu toată sinceritatea, văd această viaţă de atunci, de când stau în acest scaun. Viaţa este frumoasă şi plină de armonie!

Boala nu este un rău mare. Nici moartea. Nu este un rău mare, nici unul mic. Nu-mi simt picioarele deloc. Nu mă sprijină ele pe mine, ci eu pe ele. Există însă ceva care mă sprijină şi pe mine, aşa cum eu îmi sprijin picioarele mele paralizate. Dacă n-ar fi fost acesta, aş fi fost paralizat în întregime. Ceea ce mă susţine este optimismul din adâncul sufletului meu. Pentru o vreme am avut sufletul paralizat. În special capacitatea sufletului meu de a vedea era paralizată, pentru că nu putea vedea frumuseţea şi sensul vieţii. Sufletul meu se învârtea în întuneric şi i se părea că toată lumea este întunecată. Singura activitate a sufletului meu era că se supunea trupului, era în robia trupului. Trupul meu îşi târa sufletul după el, aşa cum vânătorul îşi târăşte câinele de curea. Sufletul meu sărea, dănţuia în praf şi-n noroi, se ţinea după trup şi făcea ascultare întotdeauna de voinţa trupului. Trupeşte eram sănătos, dar nu-mi dădeam seama. Aveam ochi, dar nu vedeam.

Razele soarelui mă atingeau cu bucurie, iar eu mă întunecam cu posomorâre şi nu le puteam vedea. Mă priveau stelele, iar eu aveam repulsie şi teamă faţă de ele. Eram precum cârtiţa. Cineva mă scotea afară la lumină şi la aer, iar eu, nedumerit, rătăceam într-o parte şi-n alta. Tremurând, am săpat în pământ pentru a fugi de soare şi a mă ascunde iarăşi în ţărâna întunecată. Slavă lui Dumnezeu, a venit acest război! Şi, slavă lui Dumnezeu, inamicul m-a paralizat, aşa cum mă vedeţi! Acest inamic a fost pentru mine cel mai mare binefăcător. Mi-am pierdut picioarele, însă mi-am câştigat sufletul. Cât de adâncă este înţelepciunea lui Dumnezeu! Se foloseşte şi de cele mai dure mijloace pentru binele nostru. Pentru sufletul meu, eu mi-am dat doar picioarele. Să ştiţi însă că sufletul merită mult mai mult decât picioarele!

De atunci, de când stau în acest scaun şi urmăresc lumea de la fereastră, am pus rânduială în gândirea şi-n sentimentele mele. Pentru o lungă perioadă de timp în mintea şi-n inima mea a domnit haosul. Omul găseşte armonia vieţii şi a lumii numai atunci când o descoperă înlăuntrul său. Abia am descoperit această armonie lăuntrică. Am alungat haosul şi teama dinlăuntrul meu. Înainte mă temeam chiar şi de un simplu guturai. Astăzi stau lângă mine două picioare paralizate, care cândva erau membrele de bază ale trupului meu, şi nu mă tem deloc. S-a petrecut o transformare în sufletul meu. Acum, când am devenit mai urât, văd lumea mai frumoasă. Atunci când mă compătimeşte toată lumea, încep şi sufăr pentru întreaga lume...!”