Mai aproape de Hristos. Spovedania și iertarea - Recenzie

 

Mitropolitul Antonie de Suroj a devenit cunoscut ca scriitor și propovăduitor al rugăciunii și vieții creștine. A fost fondator, episcop – apoi arhiepiscop și mitropolit – al Episcopiei de Suroj, Episcopia pentru Marea Britanie și Irlanda a Patriarhiei Moscovei. Aparițiile sale calde și pline de râvnă la radio și TV au adus mii de oameni aproape de el, lucru ce a dus la numeroase convertiri la ortodoxie, mai ales din rândul intelectualilor. Corespondentul BBC pentru probleme religioase, Gerald Priestland, l-a numit cândva singura și cea mai puternică voce creștină din Marea Britanie.

Deși extrem de popular în Occident încă din anii ‘60, multe dintre lucrările sale ajungând bestseller, devine cunoscut publicului român abia în anul 1994, prin traducerea lucrării School for Prayer ({coala rugăciunii). Dintre lucrările sale, au mai fost traduse în limba română: Taina Iubirii; Bucuria Pocăinței; Viața, Boala, Moartea; Despre Întâlnirea cu Dumnezeu; Despre credință și îndoială; Taina Iertării, Taina Tămăduirii; Rugăciunea vie; Dumnezeu și omul; Făcând din viață rugăciune. Cartea Mai aproape de Hristos: Spovedania și iertarea, apărută la Editura Doxologia din Iași, adună în paginile aceluiași volum conferințele, predicile, cuvântările Mitropolitului Antonie, în care acesta își exprimă concepția vie și vibrantă asupra pocăinței, în cele două forme ale sale: personală (interioară) și sacramentală. Volumul este împărțit în două segmente (Convorbiri, Predici) și structurat pe 13 capitole, urmate de o secțiune foarte consistentă (aproximativ o treime din volum) de răspunsuri la întrebări ale credincioșilor.

Pentru cei care consideră că Spovedania și, implicit, prezența duhovnicului, sunt realități inutile în relația proprie cu Dumnezeu atunci când vine vorba de recunoașterea păcatelor și a slăbiciunilor, cartea de față oferă o perspectivă delicată și folositoare asupra unei tradiții de disciplină duhovnicească ce a condus neîntrerupt generații întregi de creștini ortodocși până la unirea ființială cu Dumnezeu. Pentru cei obișnuiți cu Spovedania regulată, cartea este o reevidențiere a scopului și a pregătirii necesare pentru ceea ce autorul, urmând scrierile Sfinților Părinți, îl consideră drept un moment de tainică întâlnire între inima omului și Creatorul său.

În ziua de astăzi, așa cum foarte bine remarca Părintele Antonie, pocăința, un aspect atât de important al vieții creștine, este „ceva deosebit de criticat și de greșit înțeles. Este plină de posibilități care nu sunt folosite”. De aici și dorința de a explica rolul personal al acestei Taine, mai ales într-o societate care înțelege relația cu Dumnezeu în termeni strict juridici. Pentru cititorul a cărui conștiință este închisă în aceste categorii legate de ciclul păcat-pedeapsă, unde Dumnezeu este „cavalerul medieval” a cărui onoare este profund lezată de imprudența omului de a nu asculta de poruncile Sale, cuvintele Mitropolitului Antonie pot părea scandaloase și lipsite de fundament biblic. El nu vorbește despre judecată, despre pedeapsă, despre onoare lezată, ci despre un prieten care așteaptă sau, mai bine zis, tânjește după întoarcerea omului care s-a îndepărtat de El din proprie inițiativă.

„Atunci când venim la Spovedanie, spune părintele, venim să ne întâlnim față către față cu un prieten. Nu venim pentru a fi judecați și condamnați. Nu venim înfricoșați de ceea ce urmează să se întâmple. Venim la Cel care, Dumnezeu fiind, dincolo de suferință, dincolo de moarte, a ales din iubire pentru noi să devină om, să ia asupra Sa firea noastră omenească și să-și dea viața pentru noi. Viața Sa, moartea Sa sunt pentru noi dovada că suntem într-atât de mult iubiți de Dumnezeu, încât putem veni la El fie că suntem buni, fie că suntem rai, și El ne va primi cu brațele deschise; dacă este cineva gata să plângă pentru păcatele noastre, pentru nevrednicia noastră, acela este El, din compasiune, din milă, din iubire – cu acea disponibilitate pe care am văzut-o în viața unui sfânt, căruia Hristos i-a spus că și un singur păcătos dacă ar mai fi în lume, S-ar întrupa și ar muri din nou pentru acesta, fiindcă El nu poate răbda gândul că există vreun om care piere” (pp. 115-116).

Din aceste motive, imaginea pe care omul ar trebui s-o aibă despre Părintele ceresc ar trebui să fie una caracterizată printr-o iubire care nu are limite: „Acesta este Dumnezeul, Hristosul la Care venim atunci când ne apropiem de scaunul de Spovedanie – la Cel Care ni Se dăruiește cu întreaga Sa viață și moarte; Cel Care ne aș- teaptă să venim ca să aflăm vindecare, alinare, sprijin – nu osândă, nu judecată” (p. 116). Făcând o incursiune în istoria Spovedaniei publice, autorul stabilește cadrul și rostul pentru care Spovedania a intrat în viața comunității, care avea sentimentul și conștiința că păcatul nu este ceva care afectează o singură persoană, ci Trupul întreg al omenirii și, prin urmare, că păcatul are o deosebită importanță pentru întreaga comunitate, oricât de personal, de individual ar putea să pară: păcatele afectează pentru întregul Trup, nu doar în ceea ce privește solidaritatea afectivă de prietenie, ci la un nivel mult mai profund. Nu este pur și simplu o categorie morală, cea a păcatului. Într-un fel este ceva mai profund, mai oribil chiar. Este o îndepărtare a noastră, căci noi suntem cei care întoarcem spatele lui Dumnezeu și semenilor.

Din acest motiv, cel care se pocăia își mărturisea greșeala în fața comunității, care îl reprimea și îl sprijinea pentru a redeveni membru viu al Trupului lui Hristos. Exista un simț acut al unității și deplinătății Trupului ca întreg, incluzându-L și pe Dumnezeu, pe Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu întrupat. Era, prin urmare, un act nu doar ce ținea de mântuirea personală, ci care Îl privea și pe Dumnezeu și pe toți ceilalți, de a se întoarce și de a fi reintegrat și, de asemenea, de a da înapoi integritate Trupului rănit. Era un act de credință, un act de devotament, un act de loialitate, un act de credincioșie față de Dumnezeu și față de ceilalți, iar nu pur și simplu un act prin care omul care greșise se îndreptățea singur. Însă, atunci când Spovedania a devenit particulară (Sfântul Ioan Gură de Aur se izbește de reticența credincioșilor în ceea ce privește reprimirea penitenților și hotărăște să-i primească el singur), reprimirea nu s-a mai făcut de către comunitate, ci numai de către sacerdot. Pierderea acestui sentiment de unitate al Bisericii îl face pe Mitropolitul Antonie să-și exprime profund regretul atunci când spune că „oricât de adânc și profund ar fi folosită astăzi Spovedania, există un lucru pe care l-am pierdut – poate că nu iremediabil, ci într-un mod care este dificil de schimbat – adică primirea celui care a păcătuit de întreaga comunitate într-un act de solidaritate, nu doar față de întoarcerea lui, ci și față de faptul că și el este parte integrantă a Trupului. S-a pierdut sentimentul de unitate al Trupului care are nevoie de reîntregire de fiecare dată când unul dintre mădularele sale o apucă pe căi greșite, și care oferă reintegrare în taina solidarității și a iubirii reciproce” (p. 20).

Pentru a ilustra cât mai precis atitudinea lui Dumnezeu față de omul care se întoarce, autorul aduce în discuție pilda întoarcerii fiului risipitor, ilustrând cât se poate de elocvent situația. Pe de o parte, este fiul cel mic, care își cere partea de avere. Dar această cerere nu este una banală, ci, prin implicațiile sale, ea este în măsură să producă oi rană adâncă în sufletul tatălui care o primește. Deoarece averea nu putea fi împărțită decât după moartea tatălui, cuvintele fiului au avut următoarea semnificație: „Ascultă, vreau o altă viață. Viața ală- turi de tine, de mama, de fratele meu, viața în împrejurimile care sunt ale mele din naștere nu este suficient de captivantă. Problema e că tu nu ești chiar atât de bătrân. Nu pot aștepta până ce mori ca să mă eliberez de tine. Să convenim între noi că ești mort. Dă-mi tot ceea ce va fi al meu după ce vei muri. Îți voi întoarce spatele, voi părăsi casa, voi abandona tot ceea ce tu iubești și te voi uita pe tine și pe toți ceilalți” (p. 25).

De fapt, conchide autorul, aceasta este și relația multora dintre noi cu Dumnezeu: Îi primim darurile și ne facem stăpâni peste ele, apoi plecăm departe și le cheltuim în tot felul de plăceri, uitând complet de Cel care ni le-a dat. De cealaltă parte este Dumnezeu, tatăl rănit, care nu numai că-l iartă pe fiul care tocmai îl declarase mort, ci așteaptă necontenit întoarcerea lui. Evanghelia ne spune că atunci când acest tânăr a apărut, tatăl său era acolo, așteptându-l, nădăjduind că se va întoarce, și s-a grăbit să-i iasă în întâmpinare. „Aceasta este relația dintre Dumnezeu și noi înșine la Spovedanie. Ne îndepărtăm de El, însă El nu se îndepărtează de noi. El așteaptă întoarcerea noastră, tânjește după întoarcerea noastră; El deplânge nefericirea noastră și faptul că L-am trădat pe El și pe noi înșine, iar în momentul în care apărem în depărtare, El este acolo așteptându-ne, grăbindu-se să ne întâmpine, pentru ca, atunci când ne întoarcem, să nu venim ca niște cer- șetori, ca niște milogi, să nu trebuiască să îngenunchem înaintea Lui ca în fața unui Judecător ce stă acolo, osândindu-ne prin propria Sa drept-credincioșie. El Se grăbește să ne întâmpine pentru ca să putem cunoaște că Cineva tânjește după noi, că suntem iubiți, chiar dacă ne aflăm în această stare de nefericire și de păcătoșenie. Chiar dacă nu încuviințează păcatul nostru; suntem iubiți cu o iubire care niciodată nu șovăie, niciodată nu se micșorează, care arde strălucitor, care este probabil mai profund tragică decât iubirea liniștită și pașnică pe care o poate avea un tată pentru fiul său atunci când nimic nu merge rău în viața sa” (p. 25).

Pentru întărirea acestei afirmații, el aduce mărturia personală a convertirii sale, zicând: „L-am întâlnit pe Hristos ca Persoană atunci când aveam nevoie de El ca să trăiesc și într-un moment în care eu nu-L căutam. Am fost găsit, nu eu L-am găsit pe El”. Într-adevăr, această întâlnire avea loc după o viață trăită ca emigrant în urma revoluției comuniste, o viață de nefericire, violență, cruzime, pribegie și foamete. O viață care i se părea o junglă, locuită de fiare sălbatice, unde fiecare om din preajmă îi dorea moartea. După o asemenea experiență tragică, în totală depărtare de Dumnezeu și de oameni, întâlnirea cu Dumnezeu și cu semenii devine un exemplu edificator al lucrării divine în sufletul omului: „Lumea s-a schimbat dintr-odată atunci când L-am aflat pe Dumnezeu, nu prin oameni, ci prin Evanghelie, prin prezența lui Dumnezeu, Care S-a făcut singur cunoscut. Îmi amintesc ce s-a întâmplat atunci când am simțit dintr-odată că Dumnezeu există, cum în ziua următoare am ieșit pe stradă, am privit în jur la oameni și mi-am zis: «Dumnezeu îl iubește pe fiecare dintre acești oameni. Îi voi iubi chiar și cu prețul vieții mele, fiindcă vreau să fiu cu Dumnezeu, nu fără El»” (p. 30)