„Baza teologiei ortodoxe este experiența” (Mitropolitul Ierótheos Vlachos despre „Dogmatica Empirică”)

 

(Mitropolitul Ierótheos Vlachos al Nafpaktosului în dialog cu Tatiana Petrache despre Dogmatica Empirică după învățăturile prin viu grai ale Părintelui Ioannis Romanidis, volum apărut la Editura Doxologia, https://edituradoxologia.ro/dogmatica-empirica-dupa-invataturile-prin-vi...)

– Înaltpreasfințite, este pentru prima oară acum când apare o Dogmatică de acest gen, o Dogmatică „empirică”. Ce înseamnă „Dogmatica empirică” și în ce constă originalitatea ei în comparație cu alte Dogmatici?

- Într-adevăr, este o observație pertinentă. Și asta deoarece s-au publicat până acum multe Dogmatici purtând titlul de „Dogmatica Bisericii Ortodoxe”, sau titluri asemănătoare, iar acum se publică pentru prima dată o Dogmatică având titlul: „Dogmatica empirică a Bisericii Ortodoxe Sobornicești”, și subtitlul: „după învățăturile prin viu grai ale Părintelui Ioannis Romanidis”. Atât titlul, cât și conținutul cărții sunt diferite de cele ale altor Dogmatici.

Titlul ne pregătește pentru lectura unei Dogmatici aflată în strânsă legătură cu experiența Prorocilor, Apostolilor și Părinților. Căci baza teologiei ortodoxe este experiența. Iar când vorbim despre experiență, ne referim la Revelația lui Dumnezeu către prietenii Săi, îndumnezeiții, iar nu la o oarecare experiență sentimentală, morală sau religioasă.

Conținutul „Dogmaticii empirice” este, de asemenea, unul original, deoarece reunește, pe de o parte, hotărârile Sinoadelor Ecumenice, așa cum au fost ele codificate de Sfântul Ioan Damaschinul în prima lucrare de dogmatică, intitlulată „Expunerea exactă a credinței ortodoxe”, iar pe de altă parte, tradiția empirică și isihastă a Sfântului Simeon Noul Teolog, a Sfântului Grigorie Palama și a Părinților Filocalici[1]. Această fericită îmbinare între dogme și tradiția isihastă se realizează în cartea de față, de aceea o și consider originală pentru genul acesta de scrieri.

De asemenea, un alt lucru important este că își are sursa în învățăturile prin viu grai ale Părintelui Ioannis Romanidis, Profesor de Dogmatică la Facultatea de Teologie din Tesalonic, care cunoștea teologia apuseană în mod desăvârșit, deoarece a trăit și a studiat la cele mai importante centre teologice ale vremii sale, fiind însă atras cu putere de Părinții isihaști.

Concret, am obținut înregistrările omiliilor Părintelui Ioannis Romanidis, le-am transcris cu ajutorul fiilor mei duhovnicești, după care am ales cele mai însemnate puncte și le-am îmbinat pentru a alcătui cartea aceasta. Am realizat această muncă de îmbinare cu multă însuflare, cunoscând ideile teologice de bază ale Părintelui Ioannis Romanidis, cu care am avut o strânsă legătură, mai ales în ultimii ani ai vieții sale.

„«Dogmatica empirică» îi privește pe toți creștinii”

- Există prejudecata că o Dogmatică ar fi un text scolastic, abstract, complicat, accesibil doar specialiștilor din cercurile teologice. Care sunt cititorii cărora li se adresează „Dogmatica empirică”? Este accesibilă și credincioșilor fără o pregătire teologică?

- Într-adevăr, astăzi, când vorbim în general despre ceea ce se înțelege prin „Dogmatică”, înțelegem „un text scolastic, abstract, complicat”, după cum bine ați spus. Eu, cel puțin, la Facultatea de Teologie, am dat examene de pe o carte de Dogmatică influențată de teologia scolastică și de idealismul german.

Acest lucru m-a făcut să apreciez și mai mult învățătura Părintelui Ioannis Romanidis, care, ca un bun cunoscător în materie ce era, și dând dovadă totodată și de inteligență pătrunzătoare și însuflare duhovnicească, a pus Dogmatica Bisericii pe temeliile cele corecte.

A înțeles că Sinoadele isihaste din secolul al XIV-lea, prin prezența Sfântului Grigorie Palama, constituie premisele de bază ale tuturor celorlalte Sinoade Ecumenice. Căci, dacă vom privi hotărârile Sinoadelor Ecumenice în afara sfințitului isihasm − așa cum a fost acesta exprimat de Sfântul Simeon Noul Teolog, Sfântul Grigorie Palama și Părinții Filocalici −, atunci Sinoadele pot fi răstălmăcite și interpretate ca fiind niște texte intelectuale.

Părinții însă au arătat că experiența lui Dumnezeu pe care au avut-o sfinții a fost definită de Sinoadele Ecumenice în scopul de a nu fi răstălmăcită. Dimpotrivă, teologii scolastici ai secolelor XI-XIII au alcătuit sisteme teologico-dogmatice, folosindu-se de filosofia greacă, uneori de cea a lui Platon, alteori de cea a lui Aristotel, și alteori de o combinație a învățăturilor celor doi filosofi. Acest lucru, din păcate, avea să influențeze mai târziu și alte Dogmatici Ortodoxe.

Însă, deoarece „Dogmatica empirică” se întemeiază pe experiența Prorocilor, Apostolilor și Părinților, de aceea e de la sine înțeles că îi privește pe toți creștinii, cărora li se adresează Prorocii, Apostolii și Părinții. Astfel, cititorul „Dogmaticii empirice” va găsi în paginile ei o tâlcuire teologică a Sfintei Scripturi. Din acest motiv, cineva mi-a spus că Părintele Ioannis Romanidis a reușit să readucă în actualitate modul de învățătură al Apostolilor și al vieții Bisericii primare, având însă în vedere și hotărârile Sinoadelor Ecumenice, și a realizat lucrul acesta în mod viu. Este ca și cum ar mânca cineva o mâncare ușoară, fără a mai examina intelectual elementele din care este alcătuită.

Prin urmare, „Dogmatica empirică” nu este doar pentru teologi, ci pentru toți credincioșii.

„Dogma ne arată modul de a ajunge la comuniunea cu Dumnezeu”

- Care este importanța dogmei pentru mântuirea creștinului?

- De obicei, dogmele sunt definite ca hotărâri ale Sinoadelor Ecumenice. În acest sens, dogmele reprezintă termeni ai anumitor adevăruri teoretice care nu se demonstrează.

Însă Părintele Ioannis Romanidis, sprijinindu-se pe Părinții Bisericii − în special pe Sfântul Grigorie Palama −, susține că dogmele sunt experiențele îndumnezeiților mai presus de minte și mai presus de simțire, adică adevărata dogmă este Domnul slavei, Care s-a revelat neîntrupat în Vechiul Testament, și în Trup în Noul Testament. Astfel, dogmele ortodoxe sunt vedere mai presus de vedere, auzire mai presus de auzire, simțire mai presus de simțire. Nu sunt ceva care să nu poată fi demonstrat. Sunt realități concrete, de care se împărtășește sfântul de Dumnezeu văzător. Sunt cunoaștere empirică. În continuare, teologii empirici, când iau parte la Sinoadele Ecumenice, formulează experiența Revelației în [anumiți] termeni, ca să o apere de înșelare.

Dacă ar fi să vă dau un exemplu, aș spune că dogma este Revelația lui Dumnezeu pe Muntele Tabor către Ucenici, iar termenii dogmatici sunt formularea acestei experiențe în epistolele lor, adică în Epistolele Sobornicești ale Apostolului Pavel și ale Evanghelistului Ioan.

Folosind un exemplu din știință, aș spune că dogma este asemenea vederii pe care omul de știință o are nu cu ochiul liber, ci cu un microscop puternic, observând astfel celulele și lumea microcelulară, iar termenii dogmatici sunt consemnarea acestei vederi într-o carte, pentru a afla despre acestea și elevii lor. Când oamenii de știință empirici se adună într-un congres, hotărăsc atunci să numească printr-un termen comun și identic experiența lor științifică.

La fel s-a întâmplat și cu Părinții Bisericii în ceea ce privește hotărârile Sinoadelor Ecumenice.

De aici este lesne de înțeles de ce avem nevoie de dogmă și de termenii dogmatici pentru mântuirea noastră, pentru că aceștia ne arată ce este Dumnezeu și care este modul de a ajunge la comuniunea cu El, comuniune care înseamnă mântuirea noastră. Pentru că mântuirea nu este ceva abstract, ci cunoașterea lui Dumnezeu, care izvorăște din comuniunea cu El.

Cine este „templu al Duhului Sfânt”?

– Într-un pasaj din „Dogmatica empirică”, Părintele Ioannis Romanidis afirmă: „Nu există în Biserică o percepție vagă asupra participării reale la Taine”. De asemenea, mai susține: „Când spunem că-L avem pe Duhul înlăuntrul nostru înseamnă că Duhul se roagă înlăuntrul nostru. Pentru că toți Îl au pe Duhul înlăuntrul lor, dar nu toți sunt temple ale Duhului Sfânt. Numai cine Îl are pe Duhul rugându-se înlăuntrul său este templu al Duhului Sfânt. Aceasta este diferența. Așa că cine se crede templu al Duhului Sfânt doar pentru că a fost botezat este foarte departe de realitate”.

Această precizie a diagnosticării stării duhovnicești, prin care, în comunitățile creștine din Biserica primară, se știa dacă un credincios Îl are sau nu pe Duhul Sfânt înlăuntrul său, s-a pierdut în mare măsură în Biserica zilelor noastre. Unde și din ce motiv s-a pierdut această competență de diagnosticare și terapie duhovnicească? De ce am ajuns să acționăm adesea la întâmplare, fără criterii precise, și în terapia duhovnicească, și în evaluarea dogmatică a învățăturii teologice contemporane, dar și în soluționarea problemelor bisericești?

- Ați identificat un text important al Părintelui Ioannis Romanidis, pentru că, într-adevăr, sfințitul isihasm și rugăciunea sunt strâns legate de Tainele Bisericii. Acest lucru l-a arătat în mod extraordinar Sfântul Grigorie Palama, care a dus în paralel o luptă atât împotriva masalienilor, care vorbeau doar despre rugăciune, fără Taine, cât și împotriva lui Varlaam și a celor asemenea lui, care susțineau Tainele și disprețuiau sau combăteau sfințitul isihasm.

Dacă însă citim textele Noului Testament, mai ales Epistolele Apostolului Pavel, vom înțelege ce înseamnă să-L aibă cineva înlăuntrul său pe Duhul Sfânt, și ce importanță are lucrul acesta pentru viața bisericească. Faptul că-L are cineva pe Duhul Sfânt înlăuntrul său este dovedit de prezența Rugăciunii minții, care este expresie a dragostei de Dumnezeu. Apostolul Pavel vorbește despre omul trupesc, omul sufletesc[2] și omul duhovnicesc. Omul trupesc este cel care nu-L are pe Duhul Sfânt lucrător în el, și acest om se numește și „sufletesc” (I Corinteni 2, 14). Faptul că Duhul Sfânt lucrează înlăuntrul omului este dovedit de prezența Rugăciunii minții în inimă. Atunci, omul dobândește harisma înfierii (II Corinteni 6, 16-18, Romani 8, 13-17, Galateni 4, 4-7).

Dacă citim Epistola Întâi către Corinteni a Apostolului Pavel, vedem o Biserică plină de harismele prorociei, facerii de minuni, rugăciunii, iar Apostolul Pavel caută să pună în rânduială felul cum se manifestă harismele în adunările lor liturgice. Acolo vedem „Facultatea de Teologie” apostolică, adică „Facultatea de Teologie” a Bisericii primare.

De-a lungul timpului însă, la creștini a pătruns duhul secularizării și s-au pierdut aceste criterii duhovnicești, Biserica fiind văzută drept religie cu ceremonii frumoase, organizație socială, sistem moral, depozitar al culturii, fiind uitat acest sistem terapeutic al ei. Desigur, Biserica produce și cultură, promovează și filantropia, are și slujbe frumoase, dar ceea ce este important este că îl tămăduiește pe om − altfel spus, convertește iubirea de sine în iubire de Dumnezeu și de oameni.

Din păcate, astăzi predomină o idee inadmisibilă, cum că teologia scolastică a secolelor XI-XIII ar constitui o depășire a teologiei patristice și, ulterior, teologia rusă ar fi o depășire atât a teologiei patristice, cât și a teologiei scolastice. Aceasta este o problemă de bază în viața bisericească contemporană.

Însă Părinții Bisericii, pe care îi întâlnim în fiecare epocă, păstrează și în zilele noastre viața autentică bisericească. De aceea, trebuie să vedem unitatea dintre rugăciune și nevoință, dintre nevoință și Taine, dintre teologie și isihie, dintre practică și teorie, dintre credință și viață. Atunci se vor rezolva toate problemele bisericești contemporane, atunci vom dobândi cuget bisericesc, de care este atâta nevoie astăzi. Pentru că, acolo unde există teologi empirici, erezia nu se poate impune.

„În Biserică, omul se curățește, se luminează și se îndumnezeiește”

- Vă rugăm să ne spuneți pe scurt care este chintesența acestei „Dogmatici empirice”?

- Trebuie să fie citite ambele volume pentru ca fiecare cititor să-și extragă propriile concluzii. Din răspunsurile pe care le-am primit până acum de la cititorii ediției grecești ai „Dogmaticii empirice”, am constatat că aceste cărți au vorbit diferit în inimile oamenilor. Cu acest prilej, vă aduc la cunoștință că în America se fac deja teze de doctorat și lucrări de cercetare pe baza „Dogmaticii empirice”.

În orice caz, din ceea ce am înțeles personal, putem sintetiza învățăturile Părintelui Ioannis Romanidis în următoarele trei puncte centrale.

Primul, că păcatul strămoșesc este întunecarea minții (νοῦς), urmările lui fiind pătrunderea în om a stricăciunii, a pătimirii și a morții, din care se dezvoltă frica de moarte, iar din frica de moarte, patimile iubirii de plăcere, iubirii de slavă și iubirii de arginți.

Al doilea punct central este că există o unitate între Vechiul și Noul Testament. În Vechiul Testament se arată Cuvântul neîntrupat, în timp ce în Noul Testament se arată Cuvântul întrupat. Astfel, în Vechiul Testament, harul lui Dumnezeu se împarte neîmpărțit în cei împărțiți, în timp ce, în Noul Testament, și Trupul lui Hristos, ca izvor al harului necreat, se împarte neîmpărțit în cei împărțiți. Cincizecimea are o deosebit de mare însemnătate − a avut loc o singură dată în istorie, dar fiecare sfânt se înalță, prin experiență, la înălțimea Cincizecimii. Aceasta înseamnă că, în Biserică, omul se curățește, se luminează și se îndumnezeiește în diferite trepte.

Prin urmare, ceea ce Hristos a făgăduit Apostolilor, că-L va trimite pe Duhul Sfânt, Care le va descoperi „tot adevărul”, a avut loc la Cincizecime, de vreme ce „tot adevărul” este că Biserica e Trupul lui Hristos. În Biserică omul se curățește, se luminează și se îndumnezeiește. Dincolo de acest adevăr nu mai există nici un alt adevăr.

Iar cel de-al treilea punct central este că Raiul și Iadul sunt necreate[3], Dumnezeu Însuși fiind Rai și Iad, având în vedere că pe unii îi luminează, iar pe alții îi arde, după măsura curățirii fiecărui om în parte. De aceea, rolul Bisericii este să îl tămăduiască pe om, să îi dăruiască ochi duhovnicesc, astfel încât, atunci când Îl va întâlni pe Dumnezeu, să vadă Lumina, nu focul cel veșnic, și să fie luminat, iar nu ars.

Prin urmare, căderea ca întunecare a minții (νοῦς), Taina Cincizecimii, precum și înțelegerea ortodoxă a Raiului și Iadului sunt punctele cele mai însemnate ale învățăturii Părintelui Ioannis Romanidis. Prin prisma acestora pot fi analizate toate celelalte aspecte ale învățăturii sale.

„Există o unitate între dogmă și rugăciune”

– Credeți că această carte va provoca o revoluție în abordarea a ceea ce numim „Teologie Dogmatică”?

- Nu știu dacă va provoca o „revoluție”, și nu știu ce înțelegeți prin această „revoluție”. Fapt e că cititorul va vedea o altă Dogmatică − o Dogmatică legată de experiență, o Dogmatică legată de troparele Bisericii. Și, cu adevărat, atunci când citim toate troparele Bisericii, precum și rugăciunile din cadrul slujbelor și al Tainelor, constatăm că există un limbaj înrudit cu „Dogmatica empirică”, iar nu cu Dogmatica scolastică-intelectuală.

Susțin de obicei un lucru pe care îl spunea și Părintele Gheorghi Florovski, și care este un principiu general, anume că lex credenti (canonul credinței și al dogmelor) este strâns legat de lex orandi (canonul de rugăciune, liturgic). Lucrul acesta îl vedem în cultul Bisericii și în Taine, lucrul acesta îl vedem și în „Dogmatica empirică” − altfel spus, faptul că există o unitate între dogmă și rugăciune.

Dacă lucrul acesta poate fi considerat o „revoluție”, atunci ar fi cu adevărat o binecuvântare, pentru că ne va tămădui de viața secularizată. Măcar de-ar fi considerată o revoluție, după cum, într-adevăr, și învățătura Sfântului Simeon Noul Teolog a fost revoluționară în perioada scolasticismului și a secularizării, fapt ce a constituit o binecuvântare pentru întreaga Biserică.

Părintele Ioannis Romanidis, atunci când unii vociferau la auzul cuvintelor sale despre isihasm, le răspundea că, de vreme ce Biserica l-a canonizat pe Sfântul Simeon Noul Teolog − care, într-adevăr, prin teologia lui a provocat o mare revoluție în vremea sa −, atunci suntem cu toții îndreptățiți să vorbim despre Rugăciunea minții, despre sfințita isihie, despre teologia trupului omului ca templu al Duhului Sfânt, precum și despre vederea lui Dumnezeu ca teologia cea adevărată, împărtășire de Taina Crucii și a Învierii lui Hristos și trăire a Tainei Cincizecimii.