Sunt oare demonii instrumentele judecății lui Dumnezeu? Dacă prin judecată ne referim la sfârșitul răutății, răspunsul este afirmativ, dar avem aici și un sens inerent al judecății. Scopul dreptății lui Dumnezeu este de a îndrepta lucrurile, de a le repune în ordinea pe care El a creat-o.
Profetul Mihea spune că, în ceruri, Dumnezeu vorbește cu îngerii de la dreapta și de la stânga Sa (III Rg. 22, 19). Dumnezeu întreabă cine va face în așa fel încât Ahab să plece la luptă și să moară, iar un duh răspunde că se va preschimba în „duh mincinos” în gura profeților lui Ahab, făcându-l să creadă că va fi biruitor. Dumnezeu îl trimite pe acel duh să împlinească ceea ce a spus (22, 21-23).
Punerea unui duh mincinos în gura profeților este o lucrare a răului, un act demonic; prin urmare, duhul care face aceasta este un înger căzut. Totuși, noi vedem că Dumnezeu are putere asupra lui și acela poate săvârși doar ceea ce îngăduie Creatorul. El îi permite duhului să facă acest rău. Astfel, duhul primește dreptul să săvârșească ceea ce îi place – să provoace moarte și nimicire. În același timp, Dumnezeu vrea să-l judece pe Ahab pentru răul săvârșit și astfel trufia lui Ahab de a porni război îl aduce înaintea acestei judecăți.
Așadar, sunt oare demonii instrumentele judecății lui Dumnezeu? Dacă prin judecată ne referim la sfârșitul răutății, răspunsul este afirmativ, dar avem aici și un sens inerent al judecății. Scopul dreptății lui Dumnezeu este de a îndrepta lucrurile, de a le repune în ordinea pe care El a creat-o. În unele cazuri, aceasta înseamnă căderea celor răi, dar dreptatea lui Dumnezeu poate implica totodată pocăință atât pentru cei răi, cât și pentru oamenii drepți care doresc să sporească și mai mult în sfințenie. Luați aminte la atitudinea Sfântului Pavel față de demonul care îl chinuia, socotind că îl ajută să lupte împotriva ispitei mândriei: „Și pentru ca să nu mă trufesc cu măreția descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al Satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc.” (II Cor. 12, 7) Dumnezeu nu îl pedepsea pe Sfântul Pavel pentru păcatele sale. Dimpotrivă, Dumnezeu i-a dat oportunitatea să sporească în sfințenie. Dumnezeu le îngăduie demonilor să-i atace pe oameni, pentru a le da un alt prilej de pocăință.
Îl voi aminti aici pe demonul care i-a insuflat pe profeții regelui Ahab să grăiască minciuni: bineînțeles, Ahab nu crede ceea ce Miheia îi spune. Îi ascultă în schimb pe propriii profeți și aceasta duce la moartea sa. Totuși, observați ce se întâmplă aici. Relatând despre conversația dintre Dumnezeu și îngerii de-a stânga și de-a dreapta Sa, Miheia îl avertizează pe Ahab în privința intenției duhului mincinos. Cu alte cuvinte, lui Ahab i se oferă prilejul de a se pocăi. Ahab nu sesizează șansa oferită, dar înțelegem că Dumnezeu, în dragostea Sa milostivă pentru Ahab, i-a dat prilejuri de mântuire chiar și acestui om rău.
