„Vremea este a pocăinței, vin către Tine, Făcătorul meu; ridică de la mine lanțul cel greu al păcatului și, ca un îndurat, dă-mi lacrimi de străpungere” (Canonul cel Mare, Cântarea I, glasul al 6-lea, Irmosul 23). Nimic nu pare mai potrivit în perioada Postului Mare decât o meditație cu privire la drama sufletului uman, așa cum este el zugrăvit în Canonul cel Mare al lui Andrei Criteanul (citit în cea dintâi și, mai ales, în a cincea săptămână a postului). Textele Sfântului Andrei au fost publicate constant în ultima perioadă de către Editura Doxologia.
În cadrul acestui proiect, de curând a apărut și volumul: Cuviosul Acachie Savaitul, Comentariu la Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, traducere din limba greacă veche de monahul Pavel Steingasser, studiu introductiv de dr. Ionuț Biliuță, ediție îngrijită de pr. Dragoș Bahrim, Iași, Doxologia (col. Viața în Hristos. Pagini de Filocalie 15), 2021, 295 p.
Volumul este deschis de consistentul studiul introductiv semnat de Ionuț Biliuță, cu titlul „O teologie vie a pocăinței: Canonul cel Mare al Sfântului Andrei, Arhiepiscopul Cretei († 740), Comentariul la Canonul cel Mare al lui Acachie Savaitul și locul acestora în cadrul spiritualității ortodoxe contemporane”. Comentariul lui Acachie este urmat de o bibliografie atent selectată, adusă la zi. Indicele de referințe scripturistice încheie acest volum impresionant atât prin calitatea traducerii, cât și prin aparatul critic. Interesant și demn de menționat este parcursul intelectual și spiritual al monahului Pavel Steingasser, clasicist austriac, care a învățat limba română la Mănăstirea Oașa, unde viețuiește.
Chiar dacă abia în ultima vreme – grație traducerilor apărute la Editura Doxologia ‒ este descoperită frumusețea și profunzimea poeziei lui Andrei Criteanul (660-740), acesta nu este un imnograf izolat în epoca sa, ci aparține unei categorii de autori importanți, contemporani lui, precum Ioan Damaschinul și Gherman al Constantinopolului.
Comentatorul său, Acachie Savaitul a trăit la începutul secolului al XIII-lea, fiind contemporan cu a patra cruciadă, din 1204, așa cum reiese din propriile afirmații strecurate în tâlcuirea sa la Canonul cel Mare (p. 262). Singurul comentariu bizantin păstrat la Canonul lui Andrei Criteanul este deschis de o Epistolă a lui Acachie, care apelează la un topos frecvent întâlnit în literatura bizantină, care poate fi descris prin refuzul inițial al unei rugăminți de a tâlcui un loc mai dificil din Sfânta Scriptura sau din textele Părinților Bisericii, considerându-se „pătruns de păcat, neînvățat și neînțelept” (p. 117). În cele din urmă, cedează în fața rugăminții fraților și „de dragul ascultării voi încerca să duc la capăt ce mi-a fost poruncit” (p. 118). Interpretarea lui Acachie este construită pe o fundație foarte solidă, alcătuită din pasaje scripturistice (cu precădere cele din Vechiul Testament), însă erudiția sa nu se rezumă doar la literatura din spațiul teologic, ci apelează frecvent și la „scrierile laice” (p. 121), uneori la Platon (p. 221), alteori la Fiziolog (p. 133).
În tot cazul, autorul nostru reușește să îmbine în mod armonios sursele teologice cu cele laice. Canonul avea în vechime sensul de dreptar, asemenea instrumentelor folosite la zidărie. În termenii lui Acachie, „este numit «canon» pentru că precum rigla slujește meșterului pentru a desena o linie dreaptă, așa acesta slujește ca model pentru îndreptarea vieții duhovnicești” (p. 113). Se prea poate ca acest canon de pocăință al lui Andrei Criteanul să fie dedicat, inițial, propriei conștiințe și, ulterior, mesajul acestuia să fie potrivit fiecăruia dintre noi, adică tuturor celor care am experimentat la un moment dat situația căderii, și, mai important, recunoașterea și apoi ridicarea din această stare.
Pe fondul unei paradigme încetățenite în anumite medii culturale de către unii exegeți (Hans von Campenhausen) – care susținea faptul că la un moment dat (secolul al V-lea) creștinii răsăriteni s-au îndepărtat de studiul Scripturii ‒, părintele Doru Costache ne atrage atenția asupra incorectitudinii acestui punct de vedere și evidențiază potențialul hermeneutic pe care îl are imnul de pocăință al lui Andrei Criteanul.
Când face referire la Andrei, Acachie consideră că „acest Sfânt Părinte a adunat multe lucruri într-un cuvânt scurt” (p. 254). Într-adevăr, prin concizie și profunzime, poemul andreian aduce aminte de „un gen literar caracteristic mediilor monahale, anume, κεφάλαια sau capitol”. Arhiepiscopul Cretei se remarcă nu doar prin această tematică a capetelor (capitolelor) specifică monahismului, ci și prin familiaritatea sa cu tradiția hermeneutică alexandrină care s-a concretizat la un moment dat în „doctrina celor patru interpretări”.
Această problematică se regăsește in nuce în concepția origenistă a celor trei sensuri ale Scripturii (istoric, moral și mistic), care pleacă de la interpretarea versetului din Cartea Proverbelor 22, 20: „ecce descripsi eam tibi tripliciter in cogitationibus et scientia” și va fi dezvoltată în Despre principii (cartea a IV-a). Învățătura alexandrinului se va transforma sub pana lui Ioan Cassian în „doctrina celor patru interpretări”: „științele teoretice sunt două, şi anume interpretarea istorică şi înțelegerea duhovnicească [...]. Iar ramurile științei duhovnicești sunt trei: tropologia, alegoria şi anagogia” (Convorbiri duhovnicești 14, 8; trad. Cojocaru & Popescu, p. 555).
Acachie Savaitul cunoștea „doctrina celor patru interpretări”, și acest lucru reiese limpede din comentariul său. La un moment dat, vorbește despre interpretarea istorică, care trebuie lăsată deoparte, deoarece „litera ucide, iar Duhul face viu” (II Cor. 3, 6; citat p. 172). Acest sens primar, fără de care nu poate avea loc interpretarea, se desăvârșește într-un „sens duhovnicesc al Scripturii” (p. 251, 253). Până aici, Acachie respectă întru-totul distincția fundamentală, aceea dintre interpretarea istorică și cea duhovnicească. Mai mult decât atât, autorul nostru are în vedere și „ramurile științei duhovnicești”, vorbind uneori despre „tâlcuirea morală” (p. 219, 253), alteori interpretează „în chip alegoric” (p. 227)5. Însă, de cele mai multe ori, Acachie Savaitul propune o interpretare anagogică a Canonului cel Mare (p. 172 sq.). Această modalitate de lectură a textelor presupune o schimbare, în bine, a subiectului angajat într-o astfel de interpretare. Până la urmă, care este scopul suprem al oricărei lecturi? Să te „afecteze” într-un fel anume. Să te întâlnească pe drumul Damascului, dacă este cu putință. Nu doar întâlnirea cu anumite persoane poate fi providențială și transformatoare în bine, ci și întâlnirea cu anumite texte fondatoare.
La unii autori, și Acachie Savaitul este unul dintre aceștia, interpretarea dobândește valențele unui act sinergic, în care perspectiva umană, dorința omului de a înțelege, se împletește cu lucrarea Duhului Sfânt. Mai mult decât atât, persoana care intenționează să tâlcuiască textul Scripturii este un logofor, un „vas ales” pentru a transmite interpretarea potrivită, de folos sufletelor care sunt în căutarea acesteia.
