Odată cu dezvoltarea tehnicilor medicale, frumusețea exterioară devine posibilă aproape în orice condiții, prin modelarea formelor trupului și prin „corectarea” neajunsurilor trupului, omul având propriul destin în mâinile sale, omul având propria putere de a-și remodela chipul, nu înspre asemănarea cu Creatorul, ci cu sine însuși.
Perfecțiunea rămâne un ideal pe care omul îl poartă conștient sau inconștient în mintea și inima sa, este revendicarea originilor, dorul după origini, setea comuniunii cu Persoana absolută sau orientarea ontologică a chipului după Modelul său. Desigur, există și o perspectivă inversă a realizării perfecțiunii; realizarea perfecțiunii fără comuniune, fără relația cu Absolutul personal, fără contemplarea originilor și mai ales fără iubirea și dorirea Modelului după care omul a fost creat. Această realizare autonomă a perfecțiunii are ca model doar omul, are o dorire și o iubire numai pentru om și performanțele lui, are o orientare numai spre om și realizările lui și contemplă numai frumusețea omului și formele lui exterioare.
Odată cu dezvoltarea tehnicilor medicale, frumusețea exterioară devine posibilă aproape în orice condiții, prin modelarea formelor trupului și prin „corectarea” neajunsurilor trupului sau excrescențelor lui, omul având propriul destin în mâinile sale, omul având propria putere de a-și remodela chipul, nu înspre asemănarea cu Creatorul, ci cu sine însuși: omul devine modelat după chipul omului, trecând chiar și peste chipul exterior dăruit de Creator.
Dacă până mai ieri micile retușuri se făceau prin mijlocirea unei întregi industrii cosmetice, astăzi industria cosmetică este secondată vertiginos în modelarea frumuseții de chirurgia plastică, adevărată aventură estetică a omului consumist. Acesta este consumul de frumusețe. Visul perfecțiunii poate fi atins aici, prin intervenția omului asupra omului; acest vis devenit „realitate” este, totodată, și un
ecou al înnoirii omului care rămâne o înnoire exterioară arbitrară și fără conotații spirituale capabile să depășească orizontul hedonist și narcisist al omului actual, exponent al unei astfel de modelări.
Observăm cum modelarea nu se mai realizează, nici după chipul Modelului absolut, nici în sens spiritual, calitativ, nici prin comuniunea cu Modelul absolut și nici cu intenții spirituale și cu atât mai puțin eclesiale. Există o modelare argumentată hedonist și narcisist, o modelare pentru întreținerea patimilor. Modelarea omului decade din sfera soteriologică a Duhului și a Bisericii, în sfera imanentă și autonomă a omului care se raportează la om ca la un „obiect”. De asemenea, modelarea decade din împlinirea dorului după Hristos ca Model suprem, în împlinirea dorului după om ca model suprem, precum și din orientarea ei personal-calitativă, într-una obiectual-cantitativă.
Această modelare este un arbitrar care se face de către om în creația lui Dumnezeu, o acțiune directă asupra creației care nu mai ține cont de o autoritate dincolo de om, omul fiind ultima autoritate la care asemenea acțiuni se opresc. Totuși, atunci când există motive medicale certe, chirurgia plastică este binevenită. Doar în acest context, medicii sunt mâinile întinse ale lui Dumnezeu spre om.
