Milostenia este pomană, mila creștină este pomenire.
Mi-a intrat odată în biserica de la Edinburgh un om abia ieșit din pușcărie. Mi-a spus că vinde fier vechi și trăiește pe unde apucă, apoi mi-a cerut un ban de pomană. Trăsnea a băutură și a viață mizerabilă. Ce faci cu banii?, l-am întrebat. Vreau să-mi iau o sticlă de vin, m-a privit el drept în ochi. I-am dat zece lire și l-am sfătuit să-și ia o sticlă de vin bun, să nu mai bage în el toate porcăriile.
A plecat clătinându-se de bucurie, iar de duminica următoare a fost nelipsit de la slujbe. După vreun an, avea un serviciu stabil și se mutase într-o casă decentă. Din primul lui salariu mi-a adus un dar, pe care, ca să nu mă deranjeze, mi l-a lăsat la fetele de la lumânări: o sticlă de vin bun.
Desigur, lucrurile ar fi putut sta altfel, iar omul acela să nu se mai întoarcă niciodată, nici în biserică, nici la o viață cumpătată. Dar mila și iubirea sunt stări de har care nu așteaptă promisiuni și nici recunoștință, ele se revarsă ca soarele lui Dumnezeu „și peste cei buni, și peste cei răi” (Matei 5, 45).
Milostenia este o faptă, mila creștină este o credință. Milostenia este condescendență, mila este „să iubești pe aproapele ca pe tine însuți”. Milostenia are, inevitabil, conștiința superiorității, mila are doar conștiința dragostei de frate. Milostenia este pomană, mila creștină este pomenire.
