Chemarea divină poate fi asemănată unei săgeţi cu care Dumnezeu, ca un vânător experimentat, răneşte sufletul omului. Rana sângerândă, necicatrizată, sileşte sufletul să uite de toate pentru a-şi căuta un doctor. Odată ce a simţit această chemare, sufletul devine stăpânit de o dorinţă arzătoare de Dumnezeu.
Un discurs despre credinţă nu este niciodată primit cu uşurinţă. Iar în zilele noastre, oamenii sunt în aşa măsură frământaţi de problemele existenţei, încât mulţi dintre ei nu au pur şi simplu timp să audă un asemenea discurs şi să înceapă să se gândească la Dumnezeu. Adesea sentimentul religios se rezumă la a sărbători Paştele şi Crăciunul, la a respecta anumite rituri, numai din dorinţa de a păstra o legătură cu originile, de a nu se îndepărta de tradiţiile naţionale. Uneori, pe alocuri, religia devine „la modă” şi oamenii merg la biserică pentru a nu ieşi în evidenţă în ochii vecinilor, fiind consideraţi ne-la modă.
Pentru multă lume însă, lucrul cel mai important rămâne viaţa activă, serviciul. „Oamenii de acţiune” alcătuiesc această generaţie specifică veacului al XX-lea, pentru care nu există nimic altceva decât firma sau afacerea în care îşi desfăşoară activitatea, care-i acaparează cu totul, şi care nu lasă loc nici celei mai mici raze de lumină, nici măcar unei mici pauze care să le permită să audă vocea lui Dumnezeu.
Cu toate acestea şi oricât ar părea de paradoxal, în mijlocul zgomotului, în vâltoarea activităţilor, a evenimentelor şi a impresiilor, oamenii aud în inima lor chemarea tainică a lui Dumnezeu. Se întâmplă ca această chemare să nu fie recunoscută ca venind de la Divinitate sau de la reprezentarea pe care o avem despre Ea şi să fie percepută adesea subiectiv ca o insatisfacţie, o nelinişte interioară, o căutare. Este nevoie de mulţi ani pentru ca omul să conştientizeze lipsa de valoare şi eşecul vieţii sale anterioare, datorate absenţei lui Dumnezeu, fără de Care nu există şi nu poate exista o existenţă deplină. „Pentru Tine ne-ai creat, scrie Fericitul Augustin, şi inima noastră nu-şi află odihna până nu se va putea odihni întru Tine.”
Chemarea divină poate fi asemănată unei săgeţi cu care Dumnezeu, ca un vânător experimentat, răneşte sufletul omului. Rana sângerândă, necicatrizată, sileşte sufletul să uite de toate pentru a-şi căuta un doctor. Odată ce a simţit această chemare, sufletul devine stăpânit de o dorinţă arzătoare de Dumnezeu.
