Scrisă cu erudiție și pasiune, cartea Credinţa uitată. Vechi adevăruri din Răsăritul creştin pentru creştinii contemporani este o bună introducere în universul Ortodoxiei, adresată celor ce vor să o descopere sau, de ce nu, să o redescopere ca întâlnire dintre Dumnezeu și om în contextul Bisericii întemeiate de Hristos dintru începuturi.
Autorul cărții Credinţa uitată, Philip Lemasters este profesor de Religie la Universitatea McMurry, oraşul Abilene din statul american Texas și preot slujitor la parohia Sfântul Luca, aparținând de Arhiepiscopia Ortodoxă Antiohiană. Părintele profesor este colaborator al Institutului teologic Sf. Vladimir din New York. A primit doctoratul în Teologie și Etică din partea Duke University. Tată a doi copii (Kate şi Annie), are o poveste de viață interesantă, care se întrezărește în filele acestei cărți, deoarece, după o perioadă de căutări, în anul 2000 face pasul decisiv de a se converti la Ortodoxie. Alături de soția sa Paige și de cele două fiice, primește Taina Mirungerii, intrând astfel oficial în Biserica după care tânjea, una care are propriile exigențe în materie de credință (post, rugăciune, viață de asceză și nevoință, iar în plan doctrinar, echilibrul cu parfum antic între taină și revelație, între rațiune și credință). De altfel, aceste exigenţe fac şi diferenţa esenţială între credinţa Răsăritului creştin şi creştinismul de tip protestant din America, acomodat până la eroziune la cultura narcisistă şi individualistă a societăţii nord-americane.
Cartea, scrisă cu căldura convertitului și cu erudiția savantului, impresionează chiar prin titlurile capitolelor. Cel de al doilea, de exemplu, se numește: „Mântuire, sex și mâncare” iar al patrulea este intitulat: „Fotbal, slujire liturgică și viață reală”. Credinţa uitată este o introducere în principalele învățături dogmatice și practice ale Ortodoxiei, descrise într-o manieră extrem de accesibilă, plină de umor pe alocuri. Ea este rezultatul cursurilor ținute de autor în mediul universitar american. După propria sa mărturisire, chiar dacă în decursul anilor au fost unii studenți care s-au convertit de la baptism la Ortodoxie, cei care nu au făcut acest pas au ajuns, datorită acestor cursuri, la o înțelegere adecvată a credinței ortodoxe, pe care nu o cunoșteau deloc sau o confundau cu o formă de catolicism.
Everett Ferguson, un savant creștin american, observă similaritățile dintre această carte și lucrarea clasică a lui Kallistos Ware, Biserica Ortodoxă. Ambele sunt prezentări introductive ale Ortodoxiei scrise de autori convertiți la credința Răsăritului de la anglicanism, respectiv baptism. Ware a devenit profesor universitar la Universitatea din Oxford iar Philip LeMasters la Universitatea McMurry. Ambii au fost hirotoniți: primul episcop, acum mitropolit, cel de al doilea preot. LeMasters redactează cu ardoarea unui convertit și cu echilibrul unui erudit (din „Cuvânt înainte”, p. 7-8).
Autorul apreciază că credința ortodoxă nu s-a acomodat cultural timpului, are o vechime care o depășește pe cea a celorlalte confesiuni creștine și mulți oameni se jertfesc și azi pentru ea. „Biserica Ortodoxă păstrează credinţa şi rânduiala transmise prin puterea Duhului Sfânt în Trupul lui Hristos încă din ziua Cincizecimii” (Prefață, p. 11).
Limbajul simplu al cărții este pe alocuri confesiv: „Într-un fel, călătoria mea de la baptist texan la ortodox răsăritean se încadrează în această traiectorie a căutătorilor spirituali neliniştiţi, care încearcă să găsească ceea ce funcţionează pentru ei în condiţiile lor proprii sau, poate, a consumatorilor religioși care îşi fac cumpărăturile, căutând ceea ce le place.” (p. 16).
Perspectiva autorului este istorică, deși nu încarcă cu prea multe date descrierea parcursului Ortodoxiei. Câteva repere sunt obligatorii precum Schisma din 1054, Cruciada a IV-a (1202-1204) sau Reforma protestantă. Istoria Ortodoxiei este descrisă deci în contextul Schismei, Cruciadei a IV-a și a Reformei pentru a-i surprinde unicitatea și specificul în raport cu celelalte confesiuni creştine.
Explicarea dogmatică a sfâșierii creștinismului din perspectivă ortodoxă, poate uşor simplificatoare, este următoarea: „Din perspectiva Răsăritului creştin, catolicismul a părăsit plinătatea şi unitatea Bisericii primare din cauza axării pe autoritatea papei şi a altor inovaţii neautorizate, cum ar fi Filioque, purgatoriul, celibatul obligatoriu pentru preoţi şi o concentrare mai mare pe speculaţia raţională, decât pe o acceptare smerită a tainei lui Dumnezeu. Aceste tendinţe apusene au pregătit calea pentru abuzurile din perioada medievală care au provocat apoi Reforma protestantă” (p. 20). Părintele Philip mărturisește că, spre deosebire de alți confrați de ai săi, „am mers până la capătul traseului denominaţional şi am ocolit Roma” (p. 27). Nu regretă însă educația și creșterea baptistă: „Eu, sincer, nu cred că am respins ceva din experienţa mea creştină anterioară, deşi multe s-au completat şi au fost puse într-un context spiritual mai mare şi mai sănătos” (p. 31). Ortodoxia apare astfel mai degrabă ca o plenitudine a credinţei decât ca o respingere în bloc a moştenirii neoprotestante din familie.
Ideea de a proteja taina lui Dumnezeu chiar și în definițiile dogmatice este puternic reliefată ca fiind specifică Ortodoxiei (p. 42-43). Adesea, teme teologice importante au parte de o aplicare practică. De exemplu, în contextul explicării numelor divine, autorul afirmă relația doctrinei cu viața cotidiană: „Oricine îl foloseşte pe Tatăl ca o justificare pentru a subestima femeile, pentru a abuza pe cineva se face vinovat de blasfemie. Nu este ceea ce este Dumnezeu Tatăl. Ori de câte ori sunt mai puţin răbdător, altruist şi generos cu fiicele mele, mă îndepărtez de la adevăratul model al paternităţii şi trebuie să le cer iertare şi să mă pocăiesc.” (p. 49). Marile doctrine nu sunt abstracte, ci trebuie să se reflecte în viața de zi cu zi a creștinului: „Sfânta Treime este modelul pentru căsătorie, familie, Biserică şi pentru toate interacţiunile sociale, de la prietenie la relaţiile internaţionale. A fi după chip și asemănare înseamnă a respecta unicitatea şi diferenţa dintre persoane, chiar în timp ce le iubim” (p. 50).
Uneori notațiile dobândesc accente de predică, devin pastorale: „Cuvintele arată dincolo de ele însele către un adevăr ce este în afara înţelegerii noastre. Este timpul să ne dăm jos încălţămintea şi să cădem cu faţa noastră înaintea Domnului oştirilor cereşti. Este timpul pentru rugăciune şi închinare, iar nu pentru a face schimb de cuvinte.” (p. 55). Este subliniată importanța Tradiției, contra conceptului protestant sola Scriptura: „Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat ca om, nu a luat forma unei cărți” (p. 72). Fundamentalismul care transformă Scriptura într-un set de reguli şi valori încremenite in illo tempore este depăşit iar Tradiţia este înţeleasă ca dialog al lui Dumnezeu cu Biserica vie în contextul istoriei şi sub călăuzirea Scripturii.
Argumentaţia sa este extrem de persuasivă. Vorbind, de exemplu, despre obezitate în contextul postului, autorul afirmă: „Probabil, ne-am șters din memorie, dar Biblia ne spune că păcatul a intrat în lume împreună cu abuzul de mâncare. Totul s-a schimbat atunci când Adam şi Eva nu au putut să îşi controleze pofta.” (p. 80). Virtuțile postului sunt evidențiate într-un limbaj colocvial, fără false accente mistice: „Desigur, este greu să fii un bun postitor. Noi învăţăm smerenia atunci când ne dăm seama cât de lipsiţi de putere suntem în faţa costiţelor la grătar, a puiului fript, a cozonacului. Stomacul nostru şi papilele gustative sunt corupte până la degradare şi nu le place până nu li se face voia.” (p. 89).
În contextul capitolului al doilea, „Mântuire, sex și mâncare”, pune lucrurile în perspectivă: „Cultura noastră este implicată până la refuz în degradarea relaţiei dintre bărbat şi femeie. Drept consecinţă, toţi suferim.” (p. 96). Post nu înseamnă doar ceea ce înțelegem în mod tradițional prin acest cuvânt, ci orice implică înfrânare, abstinenţă: „Probabil este un grepfrut, tort de ciocolată, jucatul golfului, verificarea obsesivă a Facebook-ului sau urmarea unei rutine stabilite în fiecare zi. Indiferent dacă suntem capabili să postim de la mâncare, ar trebui să ne fie folositor să punem o oarecare distanţă între noi înşine şi acea activitate sau obicei.” (p. 104).
Explicând conceptul de theosis în contextul lipsei de păcat a Maicii Domnului, Philip LeMasters îi evidențiază caracterul eminamente pozitiv: „Theosis nu înseamnă doar a nu încălca nici o lege, ci a fi atât de intim uniți cu Domnul încât sfinţenia lui Dumnezeu să devină trăsătura noastră caracteristică: împărtăşirea prin slavă în viaţa veşnică a Sfintei Treimi” (p. 117). Theosis înseamnă mai mult decât iertarea păcatelor săvârșite; aceasta este participare la Dumnezeu – fierul înroșit în foc, o metaforă preferată de autor, reprezentând preschimbarea omului în unire Dumnezeu, învăluirea sa de harul divin .
Comentând Evr. 12, 1 autorul explică un concept drag gândirii ortodoxe: cultul sfinților. „Sfinţii ne înconjoară precum mulţimea într-un stadion ce-și încurajează echipa sau precum spectatorii aşezaţi de-a lungul unei străzi în timpul unei curse de lungă distanţă. Ei nu sunt o formă de distragere, ci o sursă de încurajare pentru a ne păstra credinţa şi a merge mai departe spre scopul final.” (p. 119-120). Mai intuitiv argument decât acesta nu se poate!
Capitolul al cincilea, intitulat: „Nebuni pentru Hristos, călugări și martiri” arată că a fi creștin nu înseamnă a trăi plictisitor, pradă monotoniei. Martirajul și asumarea Crucii presupune a abandona logica plictisitoare a lumii pentru a îmbrățișa paradoxul Crucii. Martirii sunt martorii unui alt etos decât cel popular în cultura vremii lor, unul inspirat de prezenţa Împărăţiei cerurilor. Contestând realităţile decăzute ale timpului lor, mulţi dintre creştini apăreau ca nebuni în ochii contemporanilor lor. Însă această rezistenţă prin credinţa autentică în faţa unei societăţi care tinde uniformizarea spiritelor le menţine calitatea de „sare a pământului” şi martori ai realităţii ce va să fie.
Ultimul capitol, al șaselea, denumit: „Împăratul Constantin și războiul culturilor”, pune în discuție interferența Bisericii cu ceea ce numit cultură, de la începuturile ei până astăzi. În cadrul său, autorul pune în evidenţă tensiunea dintre Biserică şi spaţiul public, dintre bisericesc şi secular. Acesta arată modul în care înţelegerea creştină a vieţii a fecundat şi modelat întreaga societate antică, în special după ce Sfântul împărat Constantin cel Mare a legalizat creştinismul. În concluziile finale, articulate ca „Un ultim gând”, autorul îşi invită cititorii americani să cunoască în concret o credinţă situată dincolo de limitele creştinismului pe care îl cunosc. Aceştia trebuie să accepte provocarea de a cunoaşte o credinţă străveche în biserica Parohiei Sf. Luca unde slujeşte, singura lor grijă trebuind să fie, odată ce păşesc dincolo de pragul bisericii, rugăciunea sinceră către Sfânta Treime, în miros de tămâie şi în psalmodia cântărilor de la strană. Rugăciunea inimii, lectura Scripturii şi a altor cărţi de teologie ortodoxă trebuie să constituie începutul unei călătorii spirituale spre însăși inima Ortodoxiei.
Scrisă cu erudiție și pasiune, cartea este o bună introducere în universul Ortodoxiei, adresată celor ce vor să o descopere sau, de ce nu, să o redescopere ca întâlnire dintre Dumnezeu și om în contextul Bisericii întemeiate de Hristos dintru începuturi.
