You are here

100 de ani de la Unirea Bucovinei cu Patria Mamă
 

27 November 2018

Pe 28 noiembrie 1918, reprezentanți ai românilor, dar și ai populației germane, polone, ucrainene au participat la Congresul General al Bucovinei, Congres la care s-a votat în unanimitate Unirea Bucovinei cu România.

În timpul Primului Război Mondial, Bucovina a fost aproape continuu teatru de operațiuni militare – de trei ori cucerită de ruși și recucerită de austro-ungari.

Regiunea aceasta se afla la intersecția zonelor de interes. Așa se face că, în toamna lui 1918, când Imperiul Austro-Ungar se dezintegra, bucovinenii erau în pericol. Imperiul Habsburgic dorea anexarea Bucovinei la Galiția, iar Ucraina își dorea și ea întreg teritoriul sau măcar partea de nord. Un alt grup reprezentat de către deputați bucovineni și ucraineni din Parlamentul de la Viena susținea organizarea unui stat autonom, în cadrul unui Imperiu Habsburgic federalizat. Cu toate acestea, exista și dorința de nestrămutat ca întreaga provincie să fie unită cu România.

În octombrie, Ucraina își proclama independența și prelua orașele Cernăuţi, Storojineţ şi Siret din Bucovina nord-estică, ceea ce îngrijora pe toți românii.

În acest context, la 22 octombrie a apărut la Cernăuţi „Glasul Bucovinei”, un ziar condus de Sextil Puşcariu, în care se cerea ca viitorul statului să se decidă în cadrul românismului. Apoi, la inițiativa lui Sextil Puşcariu şi a lui Iancu Flondor, pe 27 octombrie a fost convocată Adunarea națională a populației românești din provincie, pentru a se decide soarta Bucovinei. Aici s-a format un Consiliu Național Român și un Comitet Executiv și s-a hotărât unirea Bucovinei cu celelalte provincii româneşti.

Pentru că, în acest timp, trupele ucrainene terorizau populația Bucovinei, Consiliul Național Român a cerut ajutor militar României. Trupele române au intrat în Cernăuți pe 11 noiembrie, au obligat soldații ucraineni să se retragă și au restabilit ordinea.

Pe 28 noiembrie 1918, reprezentanți ai românilor, dar și ai populației germane, polone, ucrainene au participat la Congresul General al Bucovinei, Congres la care s-a votat în unanimitate Unirea Bucovinei cu România. Redăm în cele ce urmează Declarația de Unire a Bucovinei cu România:

„Congresul general al Bucovinei, întrunit azi, joi, în 15/28 noiembrie 1918 în sala sinodală din Cernăuți,

 considerând că, de la fundarea principatelor române, Bucovina, care cuprinde vechile ținuturi ale Sucevii și Cernăuților, au făcut pururea parte din Moldova, care în jurul ei s-a închegat de stat;         considerând că în cuprinsul hotarelor acestei țări se găsește vechiul scaun de domnie de la Suceava, gropnițele domnești de la Rădăuți, Putna și Sucevița, precum și multe alte urme și amintiri scumpe din trecutul Moldovei;
 considerând că fii ai acestei țări, umăr la umăr cu frații lor din Moldova și sub conducerea acelorași domnitori, au apărat de a lungul veacurilor ființa neamului lor împotriva tuturor încălcărilor din afară și a cotropirii păgâne;
 considerând că în 1744, prin vicleșug, Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei și cu de-a-sila alipită coroanei Habsburgice; considerând că 144 de ani poporul bucovinean a îndurat suferințele unei ocârmuiri străine, care îi nesocotea drepturile naționale și care prin strâmbătăți și persecuții căuta să-i înstrăineze firea și să învrăjbească celelalte neamuri, cu cari el voiește să trăiască ca frate;   considerând că, în scurgere de 144 de ani, Bucovinenii au luptat ca niște mucenici pe toate câmpiile de bătălie în Europa sub steag străin pentru menținerea, slava și mărirea asupritorilor lor, și că ei drept răsplată aveau să îndure micșorarea drepturilor moștenite, izgonirea limbii lor din viața publică, din școală și chiar din biserică;
 considerând că în același timp poporul băștinaș a fost împiedicat sistematic de a se folosi de bogățiile izvoarelor de câștig ale acestei țări și despuiat în mare parte de vechea sa moștenire;
 considerând că, cu toate acestea, Bucovinenii n-au pierdut nădejdea că ceasul mântuirii, așteptat cu atâta dor și suferință, va sosi și că moștenirea lor străbună, tăiată prin granițele nelegiuite, se va reîntregi prin realipirea Bucovinei la Moldova lui Ștefan, și că au nutrit veșnic credința că marele vis al neamului se va înfăptui, când se vor uni toate țările române dintre Nistru și Tisa într-un stat național unitar,
 constată că ceasul acesta mare a sunat!
  Astăzi, când după sforțări și jertfe uriașe din partea României și a puternicilor și nobililor ei aliați, s-au întronat în lume principiile de drept și umanitate pentru toate neamurile, și când în urma loviturilor zdrobitoare monarhia austro-ungară s-a zguduit în temeliile ei și s-a prăbușit și toate neamurile încătușate în cuprinsul ei și-au câștigat dreptul de liberă hotărâre de sine, cel dintâiu gând al Bucovinei dezrobite se îndreaptă către regatul României, de care întotdeauna am legat nădejdea dezrobirii noastre.
   Drept aceea noi, Congresul general al Bucovinei, întrupând suprema putere a țării și fiind învestiți singuri cu puterea legiuitoare, în numele suveranității naționale, hotărâm:
Unirea necondiționată și pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu regatul României”.

Acesta a fost al doilea mare moment, după Unirea Basarabiei cu România, la 27 martie 1918. Peste trei zile, România Mare se desăvârșea.