După Dumnezeu. Morala și bioetica într-o epocă secularizată” – cea mai fascinantă operă a lui Hugo (Herman) Tristram Engelhardt Jr.

 

Despre autor

Hugo (Herman) Tristram Engelhardt Jr. (1941-2018) s-a născut într-o familie în care existau șase generații de medici. Strămoșii săi, romano-catolici germani, au emigrat în Texas. Tatăl său, profesor universitar de medicină internă, cu licență de liberă practică, era recunoscut mai ales ca fiind cel mai bun specialist și traducător din latina medievală din Statele Unite.

Tristram Engelhardt Jr. a studiat și a obținut un doctorat în filosofie, scriind o teză despre Kant, Hegel, Husserl și problema minte-creier. A studiat medicina și a fost bursier Fulbright la Universitatea Bonn, la Institutul pentru Studii Avansate din Berlinul de Vest, la Internationale Akademie für Philosophie im Fürstentum din Liechtenstein și la Liberty Fund, Indianapolis, Indiana. A devenit profesor la Universitatea Rice din Houston, Texas, specializat în istoria și filosofia medicinei, profesor la Colegiul de Medicină Baylor și membru al Centrului Baylor pentru Etică Medicală și Politici de sănătate. A fost profesor „Rosemary Kennedy” de Filosofie a Medicinei la Universitatea Georgetown și cercetător principal la Institutul de Etică Kennedy din Georgetown.

Un fapt inedit din biografia lui Tristram Engelhardt este că, în tinerețe, a fost, timp de 10 ani, șerif-adjunct în Lone Star State și a câștigat în două rânduri concursul de tir cu pistolul al șerifilor.

A scris peste 400 de cărți, capitole și articole care vizează bioetica, genetica, umanismul secular, teologia și etica creștină, drepturile animalelor, politica de sănătate și multe altele. A fost senior editor la revistele Christian Bioethics și Journal of Medicine and Philosophy.

Engelhardt a ținut prelegeri și cursuri (de obicei în ținută texană, cu cizme de piele și pălărie de cowboy) în toată lumea, cucerind auditoriul. Lucrările sale au fost traduse în peste 14 limbi.

Convertirea la Ortodoxie

Tristram Engelhardt, Jr., apreciat în cercurile catolice, s-a convertit la ortodoxie în Sâmbăta Mare a anului 1991, alegându-și ca ocrotitor pe Sfântul Herman din Alaska. 

Engelhardt a explicat această decizie: „Cum am devenit ortodox? Răspunsul este: numai prin iubirea lui Dumnezeu!”.

În 1988 începe să-și pună întrebarea dacă tot ce a făcut până atunci nu a fost greșit; el se roagă: „Doamne, dacă există vreo religie adevărată, arată-mi-o și mă voi schimba”.

Iată cum descrie Engelhardt, în După Dumnezeu, convertirea sa: „Spre uimirea mea, în Sâmbăta Mare din 1991, în Texas și într-o mănăstire, m-am hotărât să mă pocăiesc, după o viață plină de iubire de sine și multe alte păcate grele, inclusiv păcatul de care suferă majoritatea filosofilor, și anume prezumția nefondată că, prin propria mea reflecție filosofică, mi-aș putea găsi și justifica propria cale spre normele corecte de viață și adevăratele scopuri ale existenței umane. În acea zi, fiicele mele Christina și Dorothea m-au urmat la botez. Apoi ieromonahul m-a căsătorit în mod sacramental cu Susan, care îmi fusese soție timp de douăzeci și șase de ani. De Paști în 1991, m-am trezit în Biserica din care romano-catolicismul însuși plecase cu aproape un mileniu în urmă. Eram într-un loc diferit de orice alt loc în care fusesem înainte. Nici nu mi-am imaginat că acest loc exista. Totul se schimbase”.

Despre volum

Cea mai fascinantă operă a lui Hugo (Herman) Tristram Engelhardt Jr. este ultima sa carte After God: Morality & Bioethics in a Secular Age (care apare acum în limba română la Editura Doxologia, cu titlul După Dumnezeu. Morala și bioetica într-o epocă secularizată), scrisă în timp ce era în tratament pentru cancer și publicată în 2017. Este o carte pigmentată cu multe pasaje autobiografice, în care sunt adunate și dezvoltate ideile din întreaga sa operă. Autobiografia sa intelectuală oferă o mulțime de impresii personale care și-au pus amprenta în dezvoltarea culturală și sunt de cea mai mare importanță pentru a reconstrui gândirea lui Engelhardt.

Cartea După Dumnezeu relatează parcursul istoric și cultural al orientării seculariste moderne, explică apariția și transformările bioeticii, precum și pericolul ca societatea să-și inventeze o morală care este una de „după Dumnezeu”, și adesea, în mod clar, chiar contra lui Dumnezeu.

Volumul este o critică inteligentă a filosofiei morale seculariste contemporane, în favoarea unui tradiționalism înrădăcinat în perspectiva Bisericii Ortodoxe, și conține numeroase argumente puternice. Ea oferă o perspectivă cuprinzătoare asupra celor mai profunde și grele probleme atât din filosofia morală, cât și din bioetica timpului nostru.

Expresia „după Dumnezeu”, ne spune Profesorul Herman Tristram Engelhardt, Jr., „este folosită pentru a indica faptul că azi, cultura secularistă dominant s-a plasat în disjuncţie faţă de Dumnezeu, ignorând problema existenţei lui Dumnezeu şi a sensului ultim. [...] Fără o perspectivă a-ochiului-lui-Dumnezeu, fără un punct ultim de orientare a moralei, a sensului şi a aplicării prin lege a moralei, ceea ce odinioară părea atât de sigur şi stabil e acum aruncat în derivă. Pretenţiile seculariste privind morala, bioetica şi autoritatea politică se pot baza acum doar pe anumite mănunchiuri de intuiţii şi practici ce constituie poziţii de sine stătătoare, mai mult sau mai puţin coerente, sprijinite de anumite naraţiuni plutind în orizontul finitului şi al imanentului, fără nicio ancoră în fiinţă”.

După cum spune Engelhardt, „ne confruntăm cu preocupările și aspectele de bază ale vieții: sexualitatea, reproducerea, suferința și moartea”. Engelhardt a examinat „schimbările complexe și cuprinzătoare în aprecierea a ceea ce poate fi morala seculară și bioetica ei” și a concluzionat că „substanța bioeticii va continua să fie recunoscută de creștinii tradiționali ca fiind ancorată în voia lui Dumnezeu. [...] În această cultură de după Dumnezeu, prezența puternică a lui Dumnezeu va dăinui în creștinismul ortodox”.

În După Dumnezeu, Engelhardt ne spune că mai există speranță pentru lumea noastră: „Și totuși, în mijlocul molozului cultural a ceea ce a fost odată creștinătatea, chiar și în Italia, încă există credincioși. Credința e departe de a fi dispărut. […] Numai Dumnezeu știe viitorul. Filosofii nu sunt profeți... Prezentul este plin de întâmplări neașteptate. Există din nou biserici ortodoxe în Roma. Convertiții stau în katolicon. Icoanele plâng. Peste tot în lume se dezvoltă o literatură de reflecție morală creștină tradițională și o bioetică creștină, cu o contribuție semnificativă a creștinilor ortodocși. Într-o cultură de după Dumnezeu, mulți știu că Dumnezeu trăiește, inclusiv unii filosofi”.

Ce este bioetica?

Termenul „bioetică” a fost folosit pentru prima dată de oncologul american Van Rensselaer Potter în articolul Bioethics, the Science of Survival, publicat în 1970 în revista Perspectives in Biology and Medicine. Potter a crezut că trebuie formată o nouă disciplină, care să reunească atât cunoștințele biologice, cât și valorile morale umane. Bioetica este văzută de Potter ca o știință „particulară” și „necesară”, deoarece doar instinctul de supraviețuire nu mai este suficient și, prin urmare, o nouă știință este indispensabilă pentru a asigura această „supraviețuire”. Această știință, Potter o vede în bioetică. Scopul lui Potter a fost ca bioetica să funcționeze ca o „punte” între cunoștințele științifice și cele umaniste, încercând astfel să protejeze viața umană.

De-a lungul deceniilor ce au urmat, bioetica s-a dezvoltat într-un domeniu interdisciplinar, la intersecția dintre filosofie, teologie, drept, medicină, științe sociale, politice și biologice. Ea s-a definit drept „știința care, utilizând metode pluridisciplinare, analizează comportamentul uman în științele vieții prin prisma principiilor morale”. Misiunea ei depășește ceea ce sunt considerate în mod tradițional subiectele eticii medicale, pentru a include probleme de sănătate publică, domenii de asistență socială, politici publice, ecologie etc. Altfel spus, tot ce interacționează cu științele vieții. Aria ei se extinde de la începutul și până la sfârșitul vieții umane. Bioetica a fost concepută ca un dialog între diverse științe și între diferitele curente de gândire prezente în societate, inclusiv domeniul religios.

Bioetica a afirmat necesitatea de a dezvolta un set de principii și o metodă de luare a deciziilor morale acceptabile pentru toți. Primul Centru de Bioetică din Europa a fost Institutul de Bioetică Borja din Catalonia. Unul dintre documentele fondatoare ale eticii cercetării biomedicale și comportamentale pe subiecți umani – Raportul Belmont – a fost elaborat de bioeticieni creștini.

Biserica creștină a avut un aport esențial în dezvoltarea bioeticii. Biserica Ortodoxă și cea Romano-Catolică au avut și au un discurs care afirmă că moralitatea și bioetica creștină sunt întemeiate pe Revelație.

La baza bioeticii creștine este respectul pentru persoana umană și natura ei specifică – modelul „personalismului creștin”. Termenul „persoană” vine din latinescul persona. Acest concept apare prima dată în Biserica creștină în secolul al IV-lea, pentru a explica atât consubstanțialitatea dintre Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, cât și unicitatea lui Dumnezeu. Pentru personalismul creștin, toate ființele umane sunt persoane: zigotul, embrionul, fătul, nou-născutul, copilul, adultul, bătrânii, handicapații fizici, nebunii, bolnavii în comă, pacienții terminali etc. Arcul biologic complet al vieții umane (de la concepție până la ultimele ei momente) este o manifestare a vieții umane personale și fiecare manifestare a vieții umane trebuie respectată și protejată, deoarece Dumnezeu a creat omul „după chipul și asemănarea Sa”. De asemenea, înțelegerea corpului uman ca templu al lui Dumnezeu, înțelegerea semnificației suferinței și a morții, constituie teme esențiale în discursul bioeticii creștine.

În contrast cu această abordare, la baza bioeticii seculariste actuale se află calitatea vieții și libertatea individului. De aceea trebuie analizată calitatea vieții – ideea fiind că viața n-ar merita întotdeauna trăită. Viața n-ar fi sacră, nici în sens biologic și nici în sens biografic. În anumite situații, ea trebuie să poată fi schimbată sau întreruptă. Se justifică astfel, din punct de vedere „moral”, avortul, eugenia, eutanasia, homosexualitatea, schimbarea de gen etc.