Cartea Sfântului Nectarie este alcătuită din omilii, organizate tematic, despre libertatea morală, despre păcat, despre pocăinţă, despre mărturisire şi despre Dumnezeiasca Împărtăşire.
Cartea Sfântului Nectarie, Despre îngrijirea sufletului, este una duhovnicească, având ca scop „îngrijirea sufletului raţional şi nemuritor” (Celor ce se roagă). A fost tipărită în 1894. Sufletul a preocupat, de-a lungul timpului, atât pe filosofi, cât şi pe teologi. Sfinţii Părinţi au preluat unele idei de la Platon şi Aristotel. Sufletul se manifestă prin, spune Calist Catafygiotul, trei atribute: minte, raţiune şi duh. Ele sunt exercitate prin apropierea de Dumnezeu. Mintea se coboară în inimă, care este centrul sufletului, prin transformarea cunoaşterii în iubire. Prin Botez, sufletul este restaurat.
Cartea Sfântului Nectarie este alcătuită din omilii, organizate tematic, despre libertatea morală, despre păcat, despre pocăinţă, despre mărturisire şi despre Dumnezeiasca Împărtăşire. Făcut după chipul lui Dumnezeu, omul este „o fiinţă cu conştiinţă de sine, liber şi independent” (p. 7), având discernământ. Statutul moral îl face să distingă între valori şi să le asume. Fără conştiinţă, omul nu ar putea face deosebirea între bine şi rău, ar fi amoral, depărtându-se de chipul dumnezeiesc. Raţiunea moralităţii îl face responsabil: „Şi tocmai în virtutea libertăţii morale cere Dumnezeu de la om îndreptarea faptelor lui şi în virtutea aceleiaşi libertăţi este judecat de Dumnezeu şi este schimbat prin păzirea libertăţii lui morale sau este pedepsit pentru pierderea ei, fiindcă libertatea morală înseamnă nu a face binele sau răul după voia fiecăruia, ci de a face numai binele. A face şi bine, şi rău, după voia şi socotinţa proprie, nu înseamnă libertate morală, ci un amestec de libertate şi robie.” (p. 10).
Libertatea morală se pierde prin alegerea răului. Adam pierde Raiul, supunându-şi propria voinţă voinţei diavolului. Alegerea răului duce la pierderea libertăţii: pentru că Dumnezeu a pus legea scrisă în inima omului, pentru că omul conţine chipul Creatorului. Numai în legea dreptăţii, libertatea omului este infinită şi eternă: „În acestea trebuie omul să păzească legea lui Dumnezeu cu evlavie şi să facă voia Lui, fiindcă, în calitatea lui de chip al lui Dumnezeu, este dator să împlinească scopul vocaţiei lui pe pământ” (p. 16).
Dumnezeu nu îngrădeşte cu nimic libertatea omului. Dimpotrivă, acestuia i se face onoarea de a-L urma pe Dumnezeu pentru propria mântuire. Pentru a nu încălca libertatea omului, Dumnezeu se face om şi, fără de păcat, se dă pe sine pentru recâştigarea Raiului, îndreptând libertatea morală afectată. Mântuirea, însă, nu se face cu forţa, ci numai cu învoirea sinergică a omului. Omul nu poate trăi întru Domnul, decât păstrându-şi chipul acestuia şi silindu-se pentru asemănare. Echilibrul libertăţii morale este influenţat de dihotomia duh-trup, adică de pornirile diferite ale omului lăuntric şi ale celui exterior. Desăvârşirea libertăţii morale se obţine prin lepădarea de sine şi prin urmarea lui Hristos, adică prin respectarea poruncilor Sale, ca semn al iubirii: „Aşadar, cunoştinţa după faptă, mai precis, cunoştinţa legii şi păzirea ei, aceasta este urmarea lui Hristos, aceasta înseamnă creştinismul, aceasta este legea libertăţii” (p. 39).
Consecinţele încălcării libertăţii morale, ale trădării lui Dumnezeu, sunt păcatul şi moartea. Păcatul duce la despărţirea de Dumenezeu, la moarte sufletească. Păcatul îndepărtează îngerul păzitor, lăsând sufletul fără apărare. Dând curs nu voinţei iubitoare de lege, cea după chipul lui Dumnezeu, ci celei iubitoare de fărădelege a diavolului, Adam şi-a încălcat propria libertate morală, păcătuind şi suportând consecinţele: „Pricina înfrângerii lui se află în omul însuşi, fiindcă, deşi puterea împotrivirii era în el însuşi, totuşi nu s-a folosit de ea” (p. 54). Adam a dat mai multă importanţă satisfacerii plăcerii sale materiale, decât ascultării Domnului, dovedind nepăsare. Credinciosul trebuie să fie tot timpul în stare de trezie. Conştientizând păcatul, sufletul are remuşcări şi se pocăieşte, dorind să refacă degrabă comunicarea cu Dumnezeu. Iubindu-şi creaţia, Dumenzeu vrea mântuirea celor căzuţi. Venirea Domnului Iisus, prevestită de profeţi şi de Sfântul Ioan Botezătorul, era necesară pentru vindecarea morală care împiedica funcţionarea harului mântuirii: „Harul Duhului, pentru a-l mântui pe om, trebuie să îl găsească pe el curat, ca să se odihnească peste el, fiindcă nu este vorba despre simpla slobozire din robia diavolului, ci despre împăcarea şi împrietenirea cu Dumnezeu. [...] Este vorba despre îndumnezeirea omului.” (p. 60). Curăţirea de păcate nu se poate face fără metanoia, fără libera voinţă de întoarcere. Aceasta constituie o a doua naştere, făcută cu botezul lacrimilor.
Mântuirea omului nu poate avea loc decât prin conlucrarea harului lui Dumnezeu cu voinţa omului. Grija mântuirii nu trebuie amânată, pentru că nu se ştie ce aduce ziua de mâine sau ce poate atrage mânia Domnului. Sfântul Nectarie, ca un duhovnic prudent, dă cele mai bune sfaturi cu privire la întoarcerea prin pocăinţă de la viaţa păcătoasă. Se fac numeroase trimiteri la textele Scripturii sau ale Sfinţilor Părinţi. Se face şi o discretă şi fină teologie. Singurul mijloc de mântuire a sufletului este mărturisirea: „Mărturisirea este recunoaşterea voluntară şi sinceră a faptelor păcătoase, fără teamă sau ruşine şi sfială, dar cu osândire de sine şi cu zdrobire de inimă înaintea persoanei rânduite de Biserică pentru dezlegarea păcatelor” (p. 84). Mărturisitorul trebuie să aibă parte de un duhovnic experimentat, un adevărat mamoş sufletesc. După Înviere, Domnul Iisus Hristos a dat apostolilor puterea de a dezlega de păcate, pentru ca biserica să rămână curată, ca să se poată înfăptui Sfânta Împărtăşanie (sfintele sfinţilor): „Puterea de a lega şi dezlega este şi va fi puterea care păstrează Biserica sfântă şi fără de prihană” (p. 101).
Firea iconică, omul lăuntric, moştenite de la Dumnezeu, se opun păcatului, care nu a fost creat, fiind făcătură omenească: „Duhovnicul este medicul moral al societăţii. Numai acesta poate primi toate relele câte biciuiesc astăzi comunitatea, fiindcă îi va învăţa pe cei rătăciţi, va îndrepta pe cei căzuţi, va întări pe cei zdruncinaţi, va lumina pe cei întunecaţi, va călăuzi pe cei neputincioşi, va ajuta pe cei lipsiţi, va potoli pornirile, va linişti patimile, va împăca pe cei despărţiţi, va împrieteni pe cei duşmani, va strânge legăturile şi va înstăpâni pacea în familie.” (p. 110). Trebuie să fim conştienţi că „la mărturisire stăm înainte lui Dumnezeu şi ne mărturisim păcatele noastre, ca să dobândim milă şi iertarea lor” (p. 112). Pregătirea pentru mărturisire şi pentru Dumnezeiasca Împărtăşanie se face prin post şi rugăciune.
Sfânta Euharistie este Taină a tainelor, însemnând împărtăşirea cu Dumnezeu, adică îndumnezeirea omului. Cei care se împărtăşesc trebuie să fie pregătiţi, urmând învăţătura Sfântului Pavel: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi!” Omiliile Sfântului Nectarie, scrise cu har şi cu iubire duhovnicească, sunt menite să arate calea pe care sufletul trebuie să o urmeze spre a se mântui, recuperându-şi libertatea morală, existentă în chipul dumnezeiesc originar. Caracterul lor este, în egală măsură, şi catehetic, şi teologic, fervoarea dovedindu-le, cu adevărat, insuflarea.
Paul Aretzu, Viata romaneasca, 11-12/2012
