Dragostea care-l pune pe aproapele tău, pe fratele tău, înaintea ta și a egoismului tău este cea care poate curăța pământul de orice necurăție și-l poate face asemena paradisului.
Există o poveste iudaică ce ascunde un înțeles adânc duhovniceste al iubirii pe care îl regăsim și în experiența Părinților pustiei. Regele Solomon voia să construiască templul, dar nici un loc dintre cele pe care încercase să pună temeliile Casei Domnului nu a rezistat. De fiecare dată au venit valuri și cutremure care au șters până și urmele fragilei încercări.
Locașul divin trebuia zidit pe un loc vrednic de o asemena cinste, dar tot pământul era impur. Pe când căuta un asemnea spațiu, a adormit pe un câmp unde erau așezate două grămezi cu snopi de grâu la fel de mari. Și a aflat povestea lor. Câmpul era împărțit de doi frați, unul căsători și cu familie mare, iar celălalt singur. După ce a secerat fiecare partea lui, cel singur s-a gândit că fratele lui are mai multă nevoie de grâne decât el pentru familia lui mai mare, așa că în taină, noaptea, a mers și a pus câțiva snopi de pe grămada lui pe cea a fratelui.
Celălat, la rândul lui, se gândea că viața îi este rânduită, în vreme ce fratele rămas singur încă trebuia să-și facă un rost, de acea, ca să-l ajute, a mers noapte și a pus câțiva snopi de pe parcela lui pe cealaltă. Dragostea care-l pune pe aproapele tău, pe fratele tău, înaintea ta și a egoismului tău este cea care poate curăța pământul de orice necurăție și-l poate face asemena paradisului.
Acesta este mesajul poveștii evreiești, care ne arată că singurul loc în care a putut fi construit templul este pământul pe care dragostea jertfelnică s-a întâlnit cu iubirea care uită de sine.
Fragment extras din cartea: „Riscul iubirii. Despre buna întrebuințare spirituală a obișnuitului”
