Doar atunci când acceptăm că viața este dificilă, doar când ne împăcăm cu ideea că nu avem niciun drept de la sine înțeles ca să ne simțim comozi, fericiți sau prosperi, putem cu adevărat să fim recunoscători.
Doar atunci când acceptăm că viața este dificilă, doar când ne împăcăm cu ideea că nu avem niciun drept de la sine înțeles ca să ne simțim comozi, fericiți sau prosperi, putem cu adevărat să fim recunoscători. Recunoscând că viața este dificilă, iar suferința normală, putem începe să percepem orice bucurie – indiferent cât de mică – ca pe un adevărat dar, așa cum făceau și prizonierii de la Auschwitz când vedeau un apus de soare (capitolul 3). Acest lucru sugerează nu doar că recunoștința și suferința pot coexista, dar și că fără suferință este greu să cultivi o adevărată dispoziție de recunoștință. Când viața devine prea ușoară, considerăm binecuvântările pe care le avem ca venind de la sine, încetând să privim necesitățile de bază ale vieții – căldură, mâncare, adăpost – ca fiind simple daruri. Doar acceptând, mai întâi, că viața obișnuită este grea, ne eliberăm pentru ca, ulterior, să ne confruntăm cu vulnerabilitatea, durerea și complexitatea inerente făpturii omenești.
Prea des încercăm să excludem vulnerabilitatea din viețile noastre prin eliminarea incertitudinii sau evitarea riscurilor pe care le presupune o viață plină de sens.
