Viața Sfântului Grigorie cel Mare

 

Fiind ultimul dintre marii părinţi latini clasici ai Antichităţii, Sfântul Grigorie se remarcă printr-o impresionantă capacitate de sinteză şi printr-un talent extraordinar de a face învăţăturile teologice din scrierile Părinţilor de dinainte de el cât mai pe înţelesul credinciosului simplu.

Predicând în împrejurări foarte dificile, când Roma şi întreaga Italie erau asediate de barbari, Sfântul Grigorie ştie să ajungă la inima tuturor celor care-l ascultă, ştie să selecteze cele mai importante învăţături ale Bisericii, să le simplifice şi să le clarifice atât de bine încât în Apus a devenit cel mai influent Sfânt Părinte după Fericitul Augustin. Aspectele doctrinare pe care el a pus accent şi le-a dezvoltat au rămas până în prezent teme de prim interes pentru întreaga Biserică.

Sfântul Grigorie s-a născut în jurul anului 540 d.Hr. la Roma, într-una din cele mai vechi şi mai înstărite familii senatoriale creştine. Străbunicul său, Felix al III-lea (483-492), a fost papă, ca de altfel şi o altă rudă din partea tatălui său, Anicetus I (535-536). Mama sa, Silvia, şi două din cele trei surori ale tatălui său, Tarsilla şi Aemiliana, sunt şi ele canonizate de Biserică.

A avut parte de cea mai înaltă pregătire intelectuală posibilă la acea vreme, lucru care i-a facilitat o ascensiune rapidă în administraţia romană. În 573, Sfântul Grigorie deţinea funcţia de prefect al cetăţii şi preşedinte al senatului, cea mai înaltă demnitate civilă din Roma. După moartea tatălui său, Sfântul Grigorie a renunţat la funcţia politică, a donat cea mai mare parte din averea sa săracilor, iar casa părintească de pe dealul Caelian din Roma şi proprietăţile din Sicilia le-a transformat în şapte mănăstiri. Începând din 575, a ales să vieţuiască în Mănăstirea „Sfântul Andrei”, fosta sa casă părintească, nu în calitate de stareţ, ci de simplu monah, şi s-a dedicat rugăciunii, contemplaţiei şi citirii Sfintelor Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi.

Perioada de tihnă şi de retragere în singurătate după care a tânjit atât de mult a fost de scurtă durată. În 579, Papa Pelagius al II-lea l-a luat din mănăstire împotriva voinţei lui şi l-a făcut unul dintre cei şapte diaconi ai săi, cu responsabilităţi practice pentru bunăstarea comunităţii creştine din Roma. Era o perioadă de criză, longobarzii asediaseră nordul Italiei şi se apropiau de Roma. De aceea, Papa Pelagius al II-lea l-a trimis în primăvara anului 579 ca apocrisiarh sau nunţiu al său la Curtea Bizanţului în Constantinopol ca să încerce să-l facă pe Împăratul Tiberiu să înţeleagă în ce pericol se afla Italia şi să-l convingă să trimită ajutoare.

Intervenţia sa nu a avut succes pentru că şi Imperiul Bizantin se confrunta cu perşii la est şi cu avarii şi slavii la nord. În jurul anului 586, a revenit la Roma şi s-a întors cu mare bucurie la Mănăstirea „Sfântul Andrei” unde a devenit stareţ. În anul 590, Italia şi mai ales Roma a fost lovită de inundaţii foarte mari urmate de o epidemie de ciumă care a răpus o mare parte din locuitori, inclusiv pe Papa Pelagius.

În acelaşi an, pe 3 septembrie 590, Sfântul Grigorie a fost investit Papă în ciuda împotrivirii lui, fiind primul papă ales direct din mediul monahal. Astfel, deşi prefera viaţa retrasă şi contemplaţia, Sfântul Grigorie a fost silit din nou să se implice în viaţa cetăţii şi să facă faţă multiplelor probleme pe care această funcţie le presupunea, mai ales în perioada aceea extrem de grea prin care trecea Imperiul. Iubind sărăcia şi simplitatea, a îndepărtat de la reşedinţa papală toţi funcţionarii laici şi i-a înlocuit cu călugări. Încă din 590, când a fost ales papă, Valea Padului se afla deja sub stăpânirea longobarzilor, iar dezastrul lăsat de ciumă şi de foamete paralizase orice intervenţie a autorităţilor civile.

A căzut în sarcina lui să protejeze poporul din Roma împotriva năvălirilor barbarilor şi să organizeze trimiterea de ajutoare. În 593, longobarzii au asediat Roma, iar Sfântul Grigorie a încheiat pace cu ei. În ultima decadă de viaţă, Sfântul Grigorie a trebuit să se ocupe aproape singur atât de problemele Bisericii, cât şi de cele ale societăţii civile. A numit guvernatori pentru cetăţile Italiei, a organizat finanţarea armatei şi strângerea proviziilor de hrană pentru tot poporul, a purtat de grijă de proprietăţile Scaunului Papal, a condus activitatea diplomatică cu conducătorii Europei, a păstrat ordinea în vreme ce autorităţile bizantine s-au dovedit slabe şi nedemne de încredere.

Din punct de vedere spiritual, s-a implicat în mod deosebit în evanghelizarea popoarelor necreştine din Nordul Europei, trimiţând misionari. Un deosebit succes l-a avut misiunea trimisă în Anglia în anul 596, sub conducerea lui Augustin, stareţul care i-a urmat Sfântului Grigorie în mănăstirea de metanie, cel care avea să ajungă în anul 604 Episcopul Augustin de Cantebury. De aici au fost trimişi după moartea Sfântului Grigorie misionari în Olanda şi Germania.

De asemenea Sfântul Grigorie a revizut liturghia, alcătuind Liturghia Darurilor înaintesfinţite care astăzi se săvârşeşte în Ortodoxie în Postul Mare, precum şi întreg cultul, efortul său fiind decisiv în cristalizarea stilului muzical gregorian. Mare parte din această ultimă perioadă a vieţii, Sfântul Grigorie a fost foarte bolnav. Cu toate acestea, a lucrat neobosit până la trecerea la cele veşnice, pe 12 martie 604.