Prin anul 394, un grup de șapte monahi din Ierusalim întreprind o călătorie în Egipt cu gândul de a cunoaște viețuirea monahilor de aici. Unul dintre ei, care a ținut să rămână anonim, a lăsat o relatare a acestui perelinaj, veritabilă inițiere în spiritualitatea Părinților pustiei scrisă înainte de Istoria Lausiacă și de Pateric.
Eşti aici
monahi
Marii Părinți ai Bisericii, întemeietori și organizatori de obști călugărești, luminați de Duhul Sfânt și întemeiați pe cuvintele Sfintei Scripturi, definesc mănăstirea ca fiind nu doar locul unde luptă, se roagă și se nevoiesc călugării. Mănăstirea este cu mult mai mult decât atât. Este „cetatea” și „casa lui Dumnezeu”, întru care El stăpânește și lucrează ceea ce voiește. Mănăstirea e „tronul Lui” și Dumnezeu este pentru cei din mănăstire „Cel ce șade pe heruvimi” (Isaia 37, 16), așa cum L-a văzut proorocul Isaia.
Pronia lui Dumnezeu - o întâmplare a monahilor din pustie -
Doi monahi trăiau împreună în pustie. Într-una din zile şi-au pus o condiţie – să nu mănânce nimic până când nu le va trimite Dumnezeu. Oare ar fi coborât Dumnezeu în mod vizibil înaintea lor cu vreun coş de mâncare? Nicidecum!
Cartea părintelui Paisie Olaru este un îndemn pentru a înțelege esențialul și vocația vieții monahale. Lumina și lupta acestei cărți, care cheamă pe om la împăcare cu Dumnezeu, cu semenii și cu sine însuși, contrastează mult cu tulburarea veacului în care trăim. Pentru părintele Paisie, moartea a devenit un Paște, o trecere la Domnul, într-un „colțișor de rai”, într-un „sălaș din Casa Tatălui ceresc”, pentru că toată viața sa pe pământ a fost căutare și pregustare a bucuriei cerești.
O mănăstire este ca o torţă aşezată pe candelabrul Templului lui Dumnezeu, ca un oraş întărit ridicat pe muntele lui Dumnezeu, spre care toţi privesc pentru a primi confirmarea nădejdii lor şi a vedea că, într-adevăr, Dumnezeu a venit să locuiască printre oameni. Cum mărturisim că Dumnezeu este printre noi şi în noi, dacă nu prin bucurie, pace şi linişte, care iradiază din mănăstire ca o jertfă binemirositoare? Nu este deloc nevoie de cuvânt pentru a dovedi acest adevăr în lume, care este plină de cuvinte şi imagini, o lume în care pare a fi fost spus totul...
Binecuvântat este Dumnezeu, Cel ce voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină (cf. 1 Tim. 2, 4.), Cel ce cu iubire de oameni a cercetat și neamul nostru cel în multe feluri bolnav și i-a dăruit cel mai bun doctor patimilor sufletului și trupului, pe Simeon cel preasfânt, cel numit din Muntele cel Minunat și care și-a purtat lupta ascetică pe stâlp ale cărui viață și minuni, fiind la număr mai multe decât nisipul mării, cine va putea să le povestească sau să le aducă în amintire?
Pentru orice creştin ortodox, mănăstirile din Muntele Athos sunt nu doar obiective de pelerinaj, oaze de spiritualitate, care astâmpără setea sufletească a celor atraşi de viaţa monahală autentică, ci şi centrul de excelenţă a monahismului ortodox. La Editura Doxologia, cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, a apărut lucrarea „Vieţile celor care au zidit mănăstirile athonite”, o traducere din limba engleză.
