Volumul de față, needitat până acum, Despre Smerenie, în forma lui dactilografiată, însumând 349 de pagini, dispus în 38 de capitole, însumează munca scriitorului din 22 noiembrie 1957 până în 14 februarie 1958. Cartea se dorește o replică la Trufia, un studiu amplu, pe care însă nu-l cunoaștem (cu mare regret afirmăm) încă (probabil s-a pierdut sau s-a rătăcit în vâltorile unui timp prea tulbure pentru România anilor 1940-1990).
Eşti aici
despre smerenie
Smerenia, liantul virtuților
Pentru Biserică, fiecare sfânt pe care îl sărbătorim reprezintă o mare înălțare. Nu suntem, oare, invidioși pe Sfântul Spiridon? Acela a fost un episcop adevărat, simplu, lipsit de răutate, bun, milostiv și îngăduitor. Era, oare, vreo virtute care să îi lipsească? El însă spunea: „Nu sunt episcop și nici măcar un simplu creștin”. Câtă smerenie!
– Domnul Dumnezeu l-a înzestrat cu toate aceste virtuți deoarece era smerit. Binecuvântați, gheronda, că eu nu am făcut nici măcar primul pas în această direcție.
Poate că titlul volumului de față, Despre smerenie și Cuvântări către monahi, va duce la o pseudo-considerație că textele efremiene, traduse în acest volum, au o destinație precisă, adică, lumea monahală. Dar, așa cum se poate ușor observa din scrierea Învățătură către monahi (mai jos, p. 217), autorul se referă în multe rânduri la „scopul” și „ținta” creștinismului și, implicit, ale creștinilor.
