casa

 

Cer, câmpie, zare, drum, toate erau alb-cenuşii, zi şi noapte. Şi zăpada care cădea, cădea. Părea că o fiinţă enormă, cât hăul, destrămată în miriade de albioare albe, de puf, a cuprins întreg văzduhul, copleşind sub pufoasa-i greutate, vietăţi şi lucruri. Oamenii ieşeau la răstimpuri din case, se priveau cu ochi miraţi şi se întrebau: „Tot mai ninge?!”. {i, pe urmă, intrau din nou în casele îngheţate. Viaţa clipea greu în toată fiinţa satului. Când se lăsa noaptea, un oftat mare, cald şi greu se ridica deasupra satului, ca un fum, ca un blestem.