Predica la sărbătoarea Întâmpinării Domnului

 

Episodul acesta al intrării Domnului în Templu, al primirii Sale în brațe de bătrânul Simeon, reprezintă o minunată concluzie a tuturor Evangheliilor despre copilărie pe care le-am citit în ultimele luni, la Crăciun și în perioada de pregătire de dinainte. Este un episod care reunește tot ceea ce am putut contempla de-a lungul ultimelor săptămâni. Bătrânul Simeon îi reprezintă pe toți săracii lui Israel, pe acea rămășită a lui Israel care L-a întâmpinat pe Domnul, care Îl aștepta și care L-a recunoscut în pruncul adus de părinți la Templu.

După cum ne lasă să înțelegem chiar cuvintele bătrânului Simeon, o mare parte și din păcate cea mai mare parte a poporului Israel, a vechiului Israel, nu va accepta să-L recunoască în Hristos pe Mesia, pe Mântuitorul așteptat de veacuri de părinții Vechiului Testament. Bătrânul Simeon Îl primește cu o bucurie, o duioșie și o emoție extraordinare. Avem aici, în biserica noastră, în Sinodicon, o foarte frumoasă icoană a Întâmpinării Domnului în care bătrânul Simeon nu numai că Îl ține în brațe pe Pruncul Iisus, dar Îl și strânge la pieptul lui, precum Maica Domnului din icoanele de tip Eleousa, din care, de asemenea, avem una aici la mănăstire.

Da, fiindcă bătrânul Simeon nu L-a primit numai în brațe, ci și în inima lui. În el era întruchipată toată așteptarea drepților, a sfinților și a prorocilor lui Israel, care așteptau de veacuri întregi răscumpărarea, salvarea lui Israel, așteptau mântuirea, Îl așteptau pe Mesia. Această așteptare era încărcată de iubire și de dorință, sentimente care se regăsesc în gestul bătrânului Simeon. Acest lucru ne arată în ce măsură venirea lui Hristos a reprezentat cu adevărat, după cum bătrânul Simeon i-a spus Fecioarei Maria, un semn, un „semn care va stârni împotriviri” (Luca 2, 34), un semn de discernământ, un semn contradictoriu, fiindcă El va fi acceptat de unii și refuzat de alții; un semn acceptat în poporul lui Israel de unii și respins de alții. Apoi, dintre neamurile păgâne care au fost chemate la mântuire prin propovăduirea apostolilor, după Rusalii, au fost popoare care L-au acceptat și primit pe Hristos, dând naștere lumii creștine care durează de veacuri întregi, și altele care L-au respins, I s-au împotrivit și L-au combătut.

Da, Mântuitorul Hristos este cu adevărat un semn contradictoriu, după cum El Însuși o va spune: „Nu socotiț i că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie” (Matei 10, 34). Desigur, îngerii vestiseră în Betleem că pacea avea să coboare pe pământ odată cu nașterea Sa: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire”. Celor care L-au primit, Domnul le-a adus pace, pacea cea adevărată, nu o pace exterioară, una între neamuri, fiindcă, după cum Domnul Însuși o va spune în momentul Pătimirilor Sale, „Împărăția Mea nu este din lumea aceasta” (Ioan 18, 36).

Împărăția lui Hristos nu este din lumea aceasta. Nu trebuie să ne închipuim o situație pământească de pace universală, de fericire generalizată; Mântuitorul Hristos nu a venit să ducă acest fel de pace oamenilor, ci pacea inimii, pacea sufletului, deoarece darul pe care ni-l face, darul Duhului Sfânt Care S-a pogorât asupra oamenilor după Învierea Sa din morți și după Înălțarea Sa la cer, în ziua Cincizecimii, acest dar al Duhului Sfânt este unul care trebuie acceptat în mod liber, de bunăvoie, de noi, oamenii. Pentru a-L primi și a-L accepta pe Hristos cu toată dragostea, trebuia ca oamenii să fie liberi, să fie liberi să-L și refuze. Și așa se explică faptul că deocamdată, până la Parusie, Împărăția Sa se află numai în inimile noastre.

Bătrânul Simeon ne face să ne gândim la lungul șir de proroci și de drepți ai lui Israel care Îl așteptau pe Hristos și la rămășita poporului lui Israel care L-a primit și întâmpinat, la cei săraci, dintre care primii au fost Preasfânta Fecioară Maria și Sfântul Iosif, păstorii de la Betleem, precum și bătrânul Simeon și Prorocița Ana, care îi întruchipează și reprezintă pe toți. Acest lucru ne face să avem conștiința puternicei noastre apartenențe la istoria lui Israel, a faptului că planul lui Dumnezeu este unul singur, că el se împlinește în mod infailibil de-a lungul veacurilor și al mileniilor, în pofida relei voințe a anumitor oameni. Iar aceasta trebuie să ne întărească credința în viitorul Bisericii, în ciuda tuturor încercărilor și a tulburărilor ce pot apărea în diferite perioade. Hristos Însuși nu a ezitat să se întrebe dacă la sfârșitul veacurilor, atunci când va reveni întru slavă, va mai găsi credință pe pământ. Da, această credință va fi vie în nenumărate inimi, de-a lungul întregii istorii a omenirii.

Prin primirea Pruncului Iisus în brațe de bătrânul Simeon, El a fost primit și de mulțimea tuturor sfinților din poporul lui Israel și din neamurile păgâne care L-au întâmpinat și i-au dat posibilitatea de a împărăți aici pe pământ, în mod tainic și tăinuit, dar atât de viu. Iar aceasta trebuie să ne facă și pe noi să-L întâmpinăm și să-L primim pe Hristos în inimile noastre. Hristos bate în continuu la ușa inimilor noastre; el dorește în permanență să intre și să cerceteze templul trupului nostru și inima noastră, să se sălășluiască aici pentru a împărăți și în fiecare clipă suntem puși în situația de a consimți la aceasta sau de a ne împotrivi.

Duhul ni se manifestă și Hristos vine înspre noi în nenumărate moduri prin aproapele nostru; pe El Îl primim de fiecare dată când îl primim pe aproapele, de fiecare dată când suntem milostivi și iubitori față de acesta și pe El Îl refuzăm atunci când ne închidem inimile față de aproapele. Hristos ne cercetează prin toate încercările noastre, prin oboselile și bolile noastre, și atunci când ne răzvrătim în fața încercărilor și reacționăm negativ, pe Hristos Îl refuzăm de fapt. Dimpotrivă, atunci când primim cu răbdare și cu mulțumire toate aceste încercări trimise de Domnul, pe El Îl primim de fapt în inimile noastre.

Să ne ajute bunul Dumnezeu ca această sărbătoare a Întâmpinării Domnului să ne facă să dobândim acest dar de a fi mereu tot mai râvnitori în a-L primi pe Hristos, nu numai în brațe, asemenea bătrânului Simeon, ci în inimile noastre larg deschise, întru totul abandonate în voia Lui, Lumina lumii, lepădându-ne complet de noi înșine pentru a-L iubi mai presus de toate și a ne găsi în El bucuria cea adevărată. Lui I se cuvine toată slava, împreună cu Tatăl Său Cel veșnic și cu Preasfântul Său Duh, în vecii vecilor. Amin.